PATRICIA BRAD: „Nu pot veni în teatru doar cu un procent din mine însămi.”

Camelia Chițescu

Patricia Brad s‑a născut la Iași în 1983 și a studiat actoria la Universitatea Babeș‑Bolyai. Începând din 2006, este actriță la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj‑Napoca, unde a jucat în numeroase piese: Psihoză 4:48 de Sarah Kane (regie: Răzvan Mureșan), Procesul după Franz Kafka (regie: Mihaela Panaite), Portocala mecanică după Anthony Burgess (regie: Răzvan Mureșan), Livada de vișini de Anton Cehov (regie: Roberto Bacci), Ce nemaipomenită aiureală! de Eugen Ionescu (regie: Silviu Purcărete), Pietonul aerului de Eugen Ionescu (regie: Tompa Gábor).

Anul acesta, a jucat în adaptarea teatrală a romanului Sonia ridică mâna de Lavina Braniște și a publicat Ghidul micului actor, conceput ca un manual onest despre arta actorului, vulnerabilitate și devenirea artistică. Atât pe scenă, cât și în scris, este preocupată constant de autenticitate și de construcția interioară a rolului.

Salut, Patricia! Îți urmăresc de mult timp activitatea și mă atrage în mod special felul în care reușești să construiești personaje discrete, dar foarte vii, care rămân cu spectatorul mult după finalul piesei. Există o formă de sinceritate și o fragilitate asumată în rolurile tale, care nu e foarte des întâlnită. Atât în activitatea ta scenică, cât și în cartea pe care ai publicat‑o recent, Ghidul micului actor, se simte o preocupare constantă pentru adevăr, vulnerabilitate și procesul creativ. Cum definești acest „adevăr” artistic și cât de dificil e să‑l păstrezi autentic de la repetiție până în fața publicului?

Adevărul e că oricând poți să pățești câte ceva atât pe scenă, cât și în viața de zi cu zi. Spre exemplu, i‑am tot spus actorului care‑l joacă pe soțului meu masiv din Pietonul aerului să facă bine să pice pe podul de lemn, nu pe dealul din polistiren umflat cu pompa, că suntem mai mulți în preajmă și ar fi bine să nu ne rupem ciorapii în polistiren. Și m‑a ascultat.

Până într‑o zi, când a uitat să mă asculte, a picat pe deal și i‑a deformat relieful, iar eu, nevasta lui cu ciorăpei colorați, am picat taman între dealul umflat cu pompa și picioarele podului de lemn. Aici a intervenit „autenticitatea”: am tras de mine ca în filmul Saw, m‑am străduit cu ultimele puteri să‑i transmit soțului să nu mai încerce să mă salveze că mai rău face, și, cu mare greutate, plătind pe deasupra și cu niște julituri, am reușit să ies în culise, apoi am reintrat la țanc să‑mi dau replica, pentru că se făcea ping‑pong de replici și ar fi fost bizar să lipsească vreuna.

Adevărul l‑am descoperit și într‑un rol micuț dintr‑un spectacol și mai micuț, Un caz clinic, care a avut premiera în 2008 – da, sunt de pe vremea aia… Jucam fata în casă și aveam o scenă scurtă într‑o fustă și mai scurtă și trebuia să debarasez recuzita. Și chiar în momentul ăla se întâmpla ceva în piesă, un obiect începea să se miște singur pe măsuța de sticlă pe care eu trebuia s‑o scot din scenă, iar în boxe se auzea un zgomot ciudat. Ei bine, am primit ovații (în privat, să nu crezi că au răsunat în sală) pentru acest rolișor al meu. M‑am bucurat mult că mi‑a ieșit așa bine. Frumos, nu? Autentic.

Ce parte din tine refuzi să aduci pe scenă? Există o limită a expunerii?

Nu, nu există limite ale expunerii. O limită, fie ea și a expunerii, e tot o limită. Iar munca noastră ca actori constă tocmai în dizolvarea blocajelor, deci a limitelor. Aici, desigur, vor sări experții să mă contrazică. Nu, dragii mei! Eu nu pot veni în teatru doar cu un procent din mine însămi. Și eventual să joc cu un procent și mai mic. Dar depinde de seară. Consider că alegi să te expui din clipa în care alegi calea magică a teatrului, a actoriei. Sau probabil că nimeni nu îți spune dinainte că va fi ca un examen constant și că urmează să‑ți dai doctoratul din tine însăți. Și ține‑te bine, că există și șanse să pici.

Cum transpui pe scenă, ca actriță, o formă de interiorizare atât de subtilă precum cea descrisă de Lavinia Braniște în Sonia ridică mâna și ce ai descoperit în universul romanului ei?

Sonia ridică mâna e un spectacol care mă coafează. La propriu. Adică nu știu în care spectacol mai am așa coafură complicată. Poate în Pietonul aerului de Eugen Ionescu, pentru care delicatele doamne de la departamentul de perucherie se simt mereu datoare să mă împăneze cu așa numitul „coc banană”. Așadar, ca să nu divaghez din nou, în Sonia am un păr ondulat cu placă retro, rarefiat și firav, dar luminos și suav, stil anii ’80. Răzvan Mureșan, regizorul acestui spectacol, ne‑a distribuit bine rolurile. Diana‑Ioana Licu o joacă pe Sonia, un personaj și fragil, și belicos – așa cum suntem cu toții. Rolul meu este Ioana, psihologa Soniei, și vă invit să sondați împreună cu mine labirinturile cognitive ale Soniei într‑un spectacol cel puțin la fel de frumos ca romanul Laviniei.

Cartea pe care ai publicat‑o recent pare să fie mai mult decât un ghid, e aproape o confesiune. A fost și un proces de auto‑clarificare?

Ghidul micului actor s‑a născut din inițiativa unui fost coleg de școală care m‑a rugat să îi scriu un fel de manual de actorie pentru copiii de la școala unde preda. N‑am promis, că nu mă gândisem niciodată să mă apuc de scris. Am chibzuit un pic, apoi, printre scutece și răceli, m‑am pus pe treabă și nu m‑am mai oprit decât aproape de final, pe la pasul 83. Aici m‑am poticnit un pic, am lăsat puțin deoparte procesul creației pentru un alt proces al creației – atunci lucram la Pietonul aerului, iertare că tot pomenesc de el.

Așa că ultimii pași din carte au fost inspirați de Ferenc Sinkó, coregraful acestui proiect. Am intenționat să scriu o carte care să nu fie foarte tehnică, să nu strivesc corola de minuni a lumii, dar să pătrund în inimile unor copii care se pregătesc să dea doctoratul din ei înșiși…

Care e cel mai periculos mit despre actorie pe care ai vrea să‑l demontezi?

Raul Iaiza m‑a făcut să cred că nu există oameni afoni. După absolvire, am participat la multe dintre workshopurile lui. Raul e un antrenor cu spectru larg în domeniul acrobației, al vorbirii curente, al muzicii de teatru, al formelor de teatru stradal. Spunea că dacă poți vorbi, atunci, oricât de rău ai crede că e afectată muzicalitatea interioară, cu puțin efort și câteva exerciții îți poți controla aparatul emițător. Raul e foarte atent la sonoritatea cuvintelor, la culoarea lor. Tot el mi‑a dărâmat și mitul că e greu, aproape imposibil să stai în mâini – acest exercițiu apare de trei ori în cartea mea, cu grade de dificultate diferite. Raul m‑a molipsit și pe mine cu această abordare neînfricată asupra vieții. Și pentru asta îi mulțumesc.

Dacă un tânăr actor ar reține două lucruri importante din cartea ta, care crezi că ar trebui să fie?

Nu sunt două. Sunt nouă zeci și nouă. Nu cred că există unele lucruri mai importante decât altele. De fapt, ideea care sper că reiese din carte e că și lucrurile mici, atâta vreme cât le faci pentru tine, au mare importanță. La masterat am avut ocazia să lucrăm cu domnul profesor András Hatházi, care ne propunea să facem câteva gesturi mici și să le repetăm la nesfârșit. E un exercițiu simplu în felul lui, dar care te face să descoperi multe. Încercați și voi.

Cum arată pentru tine un eșec care te‑a și construit, nu doar te‑a doborât?

Pe mine teatrul încă nu m‑a omorât și, vorbă celebră, ce nu te omoară te întărește. Așadar, dacă a fost să întâmpin obstacole, odată trecute, s‑au înălțat la rang de învățăminte. După cum le spun copiilor prin școlile pe unde mai umblu, n‑am fost eu regină niciodată și nici pruncii nu mi i‑am văzut în temniță, dar un câine tot am pierdut la viața mea. Ce vreau să zic e că actorul trebuie să lucreze plastic cu ce are. Rolurile create de el vor fi ca semnele de naștere, unele mici, unele mari, unele ascunse, unele prea la vedere, unele prin părți mereu acoperite, unele deranjante, altele care‑ți sunt tare dragi.

Să ne gândim la Ofelia lui Shakespeare și la un public pregătit să vadă o nouă montare a lui Hamlet. Textul poate fi o variabilă, regia sigur va fi o variabilă, dar rolul Ofeliei cum va fi el oare abordat? Mi‑am bătut mult timp capul să‑mi dau seama ce aduc eu nou sau extraordinar în abordarea unui rol dintr‑un text clasic care s‑a jucat de mii de ori și în tot atâtea feluri pe tot globul. Răspunsul e unul singur. Unicitatea. Restul e exegeză.

Există o formă de singurătate specifică vieții de actor?

Aici o să răspund cu un banc. Bine, nu e banc, e anecdotă cu parfum de teatru. Jucam în Spectatorul condamnat la moarte de Matei Vișniec, tot în regia lui Răzvan Mureșan. Jucam rolul grefierei în bâlciul de proces care i se intentează unui spectator tocmai pentru că stă, tace și nu are nicio opinie. Și undeva pe la mijlocul piesei ieșeam din personaje, iar judecătorul mă întreba dacă l‑am văzut jucând în seara aceea pe colegul meu care îl juca pe avocatul acuzării. Răspunsul meu trebuia să fie unul simplu: „Nu știu”. Dar eu, pentru că nu pot sta locului, am răspuns „Nu știu, eu de regulă joc singură.” M‑am lungit cu vorba, dar tot n‑am răspuns. Nu prea poți să te plângi de singurătate într‑o formă de artă în care depinzi atât de mult de alții. La teatru, chiar dacă performezi singur, tot vei avea o echipă mirific pregătită ca să‑ți poți expune arta. Cu toate astea, cert e că fiecare își are propriul „buzunar cu pâine”, din care fie se servește, fie aruncă altora.

Ce tip de colaborări – film, performance, proiecte independente – te provoacă cel mai mult în afara teatrului clasic?

Din păcate nu prea am putut pătrunde în lumea filmului. Nu am titluri notabile în cinema. Sunt prea înaltă și muuuult prea expresivă. Dar nu îmi pierd speranța. Întotdeauna am spus că filmul e sublim pentru că te poate descoperi la orice vârstă. Poate se va găsi acel regizor care caută o actriță ca mine și care va avea răbdare să mă facă să joc așa cum își imaginează el că trebuie să fie rolul.

Recent, am jucat într‑un spectacol/performance de la MINA Cluj, Infernul după Dante, în care joc Moartea și îmi place mult cum mi‑am construit rolul. La un moment dat, echipa trebuia să se întâlnească la MINA la ora 4. Eu le‑am scris colegilor că am de manevrat copiii și că cel mai probabil ajung la cinci. Când am ajuns la MINA, doi băieți de la tehnic erau afară, iar unul mi‑a zis: „Tu trebuie să fii moartea. Că am înțeles că moartea vine de la cinci.” A rămas cu mine secvența asta.

Unde simți că începe cu adevărat un rol – în text, în corp sau într‑un performance global?

Un rol ia viață prima oară în mintea unui scriitor. La care se adaugă viziunea regizorală. Până aici, aș spune că se amestecă lutul cu apa. Dar actorul este cel care are suflul divin asupra lui. Lucrurile se întâmplă treptat și nu încetează să evolueze înăuntrul tău. La premieră, cel mai probabil vei ști cum arată, cum și ce vorbește, cum respiră, ce ticuri are personajul tău, unde e tăios, unde e dulce. Dar oare acest proces de descoperire a aluniței despre care nu știai că există se încheie odată cu premiera? Nu. Vei găsi valențe noi ale personajului, vei realiza că are toane, că sunt momente în care, uite, dacă vrea, îl completează pe Matei Vișniec la text. Și vei descoperi, desigur, că îmbătrânește odată cu tine.

Să ne imaginăm că cineva ar fi suficient de curios încât să meargă să vadă toate spectacolele pe care le joacă Marius Manole într‑o lună. N‑ar fi treabă ușoară, în primul rând pentru că la spectacolele lui Manole se găsesc cu greu bilete. Dar să zicem că respectivul e un afacerist de succes și totodată un împătimit al teatrului. Oricât de greu i‑ar fi acestui spectator, să închidem ochii pentru o clipă și ne gândim la actor. Imaginează‑ți cum trebuie să‑i fie lui.

Cum ți se pare scena de teatru din Cluj, un spațiu liber sau unul constrângător? Există o solidaritate reală între actori sau simți mai degrabă că evoluezi pe un teritoriu fragmentat?

Dacă e să desprind o constantă din articolele de presă despre munca noastră în teatru ca echipă, dincolo de opiniile pro și contra, un lucru este cert: suntem o echipă extrem de unită, atenți unii la alții, empatici, frumoși și dedicați. S‑ar putea crede că exagerez și că nu se poate ca toate să meargă așa bine. Acest mastodont de instituție care ne găzduiește activitatea se bazează pe echipă. Înclin să cred că, odată cu afluxul de studenți la actorie din ultimii ani, s‑a schimbat puțin și perspectiva asupra acestei vocații. Ca actor, trebuie să ai cât mai multe talente. Și dacă nu le ai, să le dobândești. Aici ajută mult dacă se ivește în viața ta cineva care să fie convins că nu există afoni și că toată lumea poate să stea în mâini.

Camelia Chițescu