OXANA GHERMAN: „Literatura reflectă foarte bine sistemul de valori și credințe care guvernează societatea unei epoci.”

Oxana Gherman s‑a născut în 1987 la Antonești, în Republica Moldova. Și‑a susținut teza de doctorat în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Republicii Moldova (2016). A fost lector la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (2014‑2021). În prezent, este cercetătoare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Haşdeu” al Universității de Stat din Republica Moldova și conduce Centrul de Literatură și Folclor.

A publicat volumele: Tentația identității. Cronici și eseuri literare (Prut Internațional, 2020, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), volumul de poezie Efect întârziat (Tracus Arte, 2021, Premiul Național „Traian T. Coșovei” pentru debut în poezie), Ființa plurală. Reflecții critice (Junimea, 2025) și Imaginarul sacrului. O hermeneutică a poeziei de după 2000 (Cartier, 2026).

Bună, Oxana. Îți mulțumesc mult că ai dat curs invitației mele. Ai spus într‑un interviu că interesul pentru subiectul volumului Imaginarul sacrului, pe care l‑ai publicat de curând la editura Cartier, a pornit de la o curiozitate personală: Mi s‑a părut, câțiva ani în urmă, că încă nu am un sistem de valori bine pus la punct, încă nu mi‑am dat destul de bine seama în ce cred eu în primul rând, care sunt calitățile pe care vreau să le am și care este grila de valori care îmi poate ordona o imagine asupra lumii, asupra vieții și asupra propriului meu interior, și atunci m‑am gândit, oare ce‑o fi sacrul? Și oare ce au oamenii în vedere când spun acest cuvânt? Ce este sfânt pentru ei, ce este important, ce se află în culmea valorilor care le poate orienta viața?

Ce s‑a schimbat pentru tine după această cercetare? Ce simți că ai dobândit după ce ai construit o imagine atât de complexă și largă asupra lumii văzute prin prisma sacrului?

Am simțit nevoia să revizuiesc și să ordonez, în rafturile gândirii mele, tot ce cunosc despre valori și idealuri umane, să caut sursele lor în marile culturile spirituale, să acumulez date și idei pe care să le interconectez într‑o perspectivă asupra vieții, care e sănătos să se actualizeze periodic, o perspectivă stimulatoare, proactivă, care să mă ajute să coexist și să acționez cu mai multă încredere, să relaționez într‑o manieră echilibrată, să trec mai ușor peste inconveniente și să trăiesc mai degajat (păstrându‑mi pacea minții, cum se zice). Ca să nu mă mai simt strivită de ceea ce mă depășește, a trebuit să‑mi rodez mecanismele de înțelegere a diversității și complexității umane. Și pentru că experiența pe care mi‑a putut‑o oferi viața în acest sens îmi era insuficientă, am accesat scrierile unor mari gânditori din alte epoci.

Procesul de cercetare – care a presupus lecturi din filozofie, antropologie, teologie, critică și, desigur, literatură artistică – mi‑a extins cadrul de percepție asupra lumii ca totalitate, m‑a ajutat să‑mi configurez mie însămi structuri de sens (să mă gândesc la locul și rostul meu, la posibilitățile și limitele mele), să‑mi dau o orientare mai definită. Sunt convingeri la care am renunțat în decursul procesării acestei bibliografii, dar și intuiții pe care mi le‑au confirmat alți cercetători ai temei.

Pe de altă parte, am avut tot timpul senzația că, dintre arte, poezia condensează cel mai bine esența vieții spirituale a celor mai admirabili dintre noi, și că în substraturile ideatice ale textelor poetice se sedimentează o varietate enormă de experiențe cotidiene, relaționale, intelectuale, sentimentale, referitoare la convingeri și principii. Poezia – literatura, în general – cultivă individualitatea și poate deveni sursă de viziune și sens, facilitând indirect realizarea de sine, care este, cred, sursa fericirii autentice (restul sunt bucurii, plăceri, satisfacții de moment). În fond, am făcut niște exerciții de interpretare a unor texte pe care mi‑a plăcut mai întâi să le citesc.

Astăzi înclin să cred că religia nu deschide atât o filieră a cunoașterii (în sensul în care este știința), cât un cadru de formare a conștiinței morale – religia se oferă ca sursă de viziune și sens, fără de care ființa umană, în unele cazuri, glisează pe panta (auto)distrugerii. Religia este unul dintre straturile culturii, un depozitar de experiență esențializată, codificată în simboluri.

Analizând, în diverse religii, încărcătura de sensuri a noțiunii de „Dumnezeu”, am căutat, firește, să aflu ce înseamnă pentru mine acest cuvânt. Am descoperit unele circuite de idei religioase, în funcție de care acționez și reacționez, precum și anumite lucruri despre mine, pe care le‑am decantat de‑a lungul timpului (unele valide, altele nu) și care încă mă ghidează sau mă definesc ca persoană. Am ajuns să constat că, deși am crescut într‑o familie de ortodocși și într‑o cultură cu substrat ortodox, viziunea mea despre Marele Tot nu coincide în totalitate cu cea cristalizată în spațiul acestei religii, că mă regăsesc, prin anumite credințe, în perimetrul altor religii. 

În 2021, ai publicat Efect întârziat, volumul câștigător al Premiului Național „Traian T. Coșovei” pentru debut în poezie. Privind retrospectiv cele două experiențe de publicare, cea a unui volum de poezie și cea a unor volume de cercetare, consideri că rigoarea și efortul implicate de cercetare facilitează sau, dimpotrivă, împiedică tipul de sensibilitate și mindset‑ul necesare scrisului poetic?

Se influențează reciproc ca tipuri de discurs și ca moduri de structurare mentală a imaginii asupra realității. Întrucât poezia a fost cea care m‑a atras în literatură, m‑a făcut să îmi placă să citesc și să scriu, ea se situează în planul superior al vieții și activității mele. Am ales să cercetez poezia pentru a‑mi crea o perspectivă mai largă asupra felului cum se scrie în spațiul basarabean. Sigur că îmi doresc să extind aria, dar nu știu dacă îmi ajunge timpul – sufăr de mania minuțiozității, de perfecționism, calofilie… tot buchetul. Nu știu dacă se observă asta în textele mele, sper că nu. Îmi ia foarte mult să ajustez conținuturile după ce le‑am scris. Este, de fiecare dată, o plăcere să‑mi scriu lucrările și un chin să le aduc la forma în care sunt publicate.

Poezia mea apare în spontaneitatea imaginației, dar apoi e foarte mult regândită, restructurată, rescrisă (cu o rigoare aproape matematică); e o poezie ușor livrescă, sonoră, care vine în continuitatea unui anumit fel de a concepe arta poetică. Scriu în acest fel cu bună știință, asumându‑mi riscul că acest tip de cod poetic, care e pe gustul meu, poate fi etichetat ca fiind nedigerabil sau desuet de către cititorul de azi. Scriu un tip de poezie pe care aș vrea s‑o citesc dacă, să zicem, n‑aș scrie. Îmi plac textele sofisticate, rafinate, precum și cele care lasă impresia simplității, dar au un anumit grad de profunzime / stratificare și un limbaj creativ – îmi place poezia de idei. La modul ideal, mi‑aș dori să pot scrie o poezie care nu poate fi negată, despre care să nu se poată spune (nici acum, nici peste un timp) „aceasta nu este poezie”.

Dar în Imaginarul sacrului procedez invers, încerc să scriu limpede și accesibil (am rescris sub formă de eseu texte de specialitate publicate în reviste de profil), dar în același timp și plastic, creativ, ca să aduc la suprafață sau cel puțin să indic formele de religiozitate și rezervele de sens din substraturile poeziei contemporane.

O singură dificultate: poezia și cercetarea își fură resursele – cu cât mă ofer mai mult studiului, lecturilor de specialitate, cu atât mai puțin timp îmi rămâne să mă adâncesc în mine, să‑mi regândesc creativ experiențele, să‑mi captez „zgomotele” interioare. Și invers, sunt perioade când merg la festivaluri, citesc sau scriu poezie, ascult dialoguri cu artiști, particip la acțiuni culturale, și, evident, în aceste perioade, nu fac prea multă treabă în cercetare. Sunt două regimuri de viață diferite. Jonglez tot timpul cu interesele mele prioritare pentru că nu pot alege. Sper să nu ajung într‑un punct în care să regret că m‑am împărțit așa și nu m‑am dedicat exclusiv unui scop.

Ai scris undeva în Imaginarul sacrului că „experiența sacrului are o finalitate hermeneutică, fiind o experiență a existenței totale, care revelează omului modalitatea lui de a fi în lume, care face comprehensibil tabloul general al acesteia”. Crezi că ar putea exista, în absența experienței sacrului, o interpretare autentică a existenței omului?

În afara experienței religioase, adică a aderenței la o anumită religie, la un crez colectiv oficializat, la realizarea de practici și ritualuri sacre – cu siguranță se poate: vezi gânditorii agnostici, de pildă Bertrand Russel, al cărui ideal este o viață „inspirată de iubire și călăuzită de cunoaștere”. Dar în afara experienței sacrului, care este o structură a conștiinței, cum spun unii filozofi – nu cred.

Religiozitatea cuprinde paleta dispozițiilor, intențiilor, atitudinilor și experiențelor psihice individuale în ce privește raportarea umanului la universal, la cosmic. Cu alte cuvinte, omul este religios chiar și fără a se asocia unei religii. El mereu crede în ceva. „Sacrul” se referă atât la concepții despre ființa divină (imaginată într‑un fel sau altul), care simbolizează de fapt valorile și idealurile absolute la care aspiră umanitatea, cât și – mai ales – la credințele / convingerile pe care individul le plasează în punctul de vârf al sistemului personal de valori (iar pentru unii, acestea nu sunt de ordin spiritual). Sacru este orice ideal suprem (să ne amintim și de Nietzsche), pentru atingerea căruia omul se implică cu toată ființa, investește resursele de care dispune: timp, energie, cunoaștere, bani etc. Prin grila convingerilor noastre interpretăm existența și ne manifestăm în lume, deci trebuie să fim atenți la ce credem.

Ce carențe spirituale crezi că reflectă cultura contemporană?

Literatura reflectă foarte bine sistemul de valori și credințe care guvernează societatea unei epoci. Iată una dintre tezele pe care am încercat să le susțin în Imaginarul sacrului. Cred că printre deficiențele de gândire – atât individuale, cât și colective – care fac mult rău în lumea contemporană se numără concentrarea excesivă asupra valorilor materiale (oricât de ispititor, luxul bifează în rare cazuri punctele de vârf din piramida lui Maslow), egocentrismul și egolatria, lipsa de discernământ, convingerile eronate (a crede că poți obține mult cu efort puțin, de pildă, sau că ție ți se cuvine mai mult decât altora), superficialitatea în activitatea profesională (a te preface că faci) și toleranța generală față de incompetență și impostură – toate acestea nu doar că afectează buna funcționare a societății, ci știrbesc sau îngustează însemnătatea cuvântului „om”. Sunt idealistă, însă cred că oamenii pot fi oameni, în sensul înalt al acestui cuvânt, cu un pic de efort (sigur, să acționezi instinctual e mai simplu).

Mi se pare regretabilă o viață consumată în slujba nevoilor corpului (în această epocă plină de posibilități), într‑o precaritate a gândirii, a conștiinței; e jalnic când omul se complace într‑o schemă existențială elementară (job‑market‑casă) și nu‑și dorește să se cultive spiritual, să‑și valorifice potențialul, să se autodepășească. În plus, ne lăsăm dirijați prea des de frica (poate chiar rușinea) de a fi altfel, de a fi o excepție de la tiparele sociale (să faci studii, să fii angajat, să te căsătorești, să faci copii, să ai casă și mașină etc.), de la trendurile timpului, de la scenariile relaționale; ne imobilizează frica de consecințele devierii sau neconformării (care vine însă la pachet cu pericolul de a te pierde în mulțime, de nu‑ți conștientiza, contura și exprima unicitatea). Cred că acestea ar fi câteva dintre limitele în care omul de azi, mai mult sau mai puțin conștient, se închide singur.

Ai analizat, în contextul sacrului și al reprezentărilor sale artistice, operele a 33 de poeți din spațiul basarabean. Dacă ar fi să identifici un element surprinzător de comun între acești autori, care ar fi acesta și cum ai explica prezența lui recurentă?

– Îi definește un puternic filon de religiozitate din care li se alimentează convingerile și ideile (atât cele despre Dumnezeu, cât și cele despre creație, iubire, viață, moarte), indiferent dacă se raportează la acest filon într‑un fel sobru și cumpătat sau sceptic, polemic, ironic, ludic, reflexiv, confesiv etc. Fiecare dintre ei recunoaște și pune în valoare componenta spirituală (rațiune, imaginație, creativitate, afectivitate, conștiință de sine), datorită căreia omul se poziționează justificat pe treapta superioară a lumii vii.

Fiecare poet trăiește într‑o lume de idei, crede în anumite idealuri, are o viziune coerentă despre om și lume, pe care o transpune în textul poetic. Unii autori se situează la confluența unor moduri specifice de înțelegere a existenței, dar în același timp rămân singulari prin formula în care își construiesc discursul artistic. Am fost surprinsă de varietatea felurilor în care poeții reîncarcă cu sens teme, motive, simboluri și figuri arhetipale, biblice, transformându‑le în imagini contemporane ale realității. Pentru mine a fost necesar să scriu această carte. Sper să fie utilă și cititorilor.

La ce proiect lucrezi acum? 

Am în lucru un volum de poezie, care mi‑ar plăcea să apară anul viitor. Textele, în bună parte, sunt reverberații ale temelor din primul meu volum, Efect întârziat, dar se citesc cu un alt tip de respirație. Am încercat să pun în echilibru narativitatea și poeticitatea. Sunt foarte curioasă cum va ieși. Iată trei poeme:

sedoxil

un fel de invocație 

repun aerul într-o mișcare greșită