Născută în Cork, în 1914, Patricia Cockburn a fost scriitoare, călătoare și artistă, apreciată în timpul vieții pentru un atlas al limbilor continentului african, pe care l‑a alcătuit în decursul călătoriilor sale, dar și pentru jurnalismul și fotografiile ei. Revenită în regiunea natală după ce a locuit o vreme la Londra, s‑a dedicat scrisului și studiului scoicilor, în jurul cărora a dezvoltat și o practică artistică. A publicat două cărți: The Years of the Week (1968) și Figure of Eight (1985). Patricia Cockburn este mama jurnalistului Patrick Cockburn și bunica pe linie paternă a actriței și regizoarei Olivia Wilde.
În fermecătoarea ei cartea de memorii, Figure of Eight, am descoperit câteva pasaje relevante despre România anului 1945, când Cockburn a călătorit alături de soțul său, Claud, jurnalist cu afinități comuniste, în Europa transfigurată de război și de noua realitate politică. Pe lângă câteva observații succinte, obiective, amuzate, dar și înțelegătoare, pe care ca experți în realitatea românească le vom citi cu un ochi râzând și cu unul plângând, Patricia Cockburn îi face un portret interesant și prim‑ministrului vremii, controversatul Petru Groza.
Fără să împărtășească dezvăluiri esențiale sau să aducă contribuții istoriografice consistente, cele câteva pasaje merită citite și traduse pentru mini‑fresca pe care o oferă dintr‑o perspectivă detașată, pentru narațiunea savuroasă și schițele perspicace, scrise într‑o stilistică jurnalistică exersată. Cum nu există niciun motiv special pentru care autoarea să fie cunoscută publicului român, foarte probabil aceste pasaje sunt traduse pentru prima oară în română.
A doua zi am plecat spre București. Există o vorbă care spune că „unele țări sunt organizate, altele sunt haotice, doar SUA sunt ambele simultan”. România era, în mod cert, haotică. Când am ajuns noi acolo, în 1945, nimic nu funcționa, nici sondele de petrol, nici fabricile și mai cu seamă nici fermele – ceea ce era o nenorocire, întrucât mare parte din pământul țării este extraordinar de fertil, iar oamenii erau înfometați. Am avut șansa de‑a discuta despre asta cu omul de la vârf, prim‑ministrul Petru Groza. Am devenit foarte buni prieteni și încă îmi amintesc cu mult amuzament și afecțiune de dânsul.
L‑am cunoscut cu prilejul unei recepții diplomatice, unde se sărbătorea o aniversare oarecare, gazda fiind chiar el. La sosire, ne‑am aliniat pentru a fi întâmpinați și a‑i strânge mâna, el mormăind câte o formulă oficială tuturor ambasadorilor. Când a ajuns la mine, a exclamat, ba încă destul de răspicat: „Bravo!” Surprinsă, am bâlbâit înapoi ceva. Dar el a continuat: „Tu ești frumoasa soție irlandeză a lui Frank Pitcairn (pseudonimul literar al lui Claud), omul venit aici ca să raporteze asupra mea și, cu siguranță, să‑mi creeze nesfârșite necazuri.” După care a început să cânte The Wearing of the Green (cântec clasic din folclorul revoluționar irlandez – n.trad).
Era ceva tipic pentru el, însă în ciuda acestui moment și a numeroaselor lui indiscreții, el a rămas, spre uluirea mea, cel mai mare supraviețuitor al acelei lumi.
[…]
După recepția diplomatică, ni s‑a cerut să rămânem pentru cina privată ce urma să aibă loc, în cursul căreia Groza ne‑a cerut să‑l iertăm pentru engleza sa, perfect fluentă de altfel, întrucât era obosit.
„M‑am trezit la șase, am alergat o tură de parc, am jucat tenis, după care a trebuit să pun la pământ un ins care a încercat să mă asasineze în hol la Athenée Hotel. Apoi ședințe, mereu ședințe de Cabinet, atât de obositoare. Nu mai sunt așa de tânăr; am acuși cincizeci de ani.”
Verificând retrospectiv datele, avea aproape șaizeci de ani, nu cincizeci. Vorbea cu aerul unui copilaș naiv care se dă în stambă, dar așa cum reieșea din conversațiile serioase, la fel ca din din istoricul său, nu era nicidecum naiv.
Ceva mai încolo am fost invitați la reședința sa din Transilvania, unde am descoperit o casă mare în stil austriac.
[…]
Din pricina neîncetatelor tentative de asasinare a prim‑ministrului, am fost nevoiți să luăm un tren special dintr‑o stație izolată de la periferie, însă România fiind România, alimentele de care aveam nevoie pentru lunga noastră călătorie de noapte peste Carpați au fost trimise la o altă stație decât cea în care ne aflam. Am avut, în schimb, suficientă băutură la noi, întrucât Groza, obișnuit cu astfel de încurcături, a avut grijă să aducă cu el o ladă cu cel mai bun vin nemțesc. Trenul nu era chiar un tren adevărat, ci doar două vagoane atașate la o locomotivă veche care gâfâia și pufnea în agonie, trăgându‑ne lent după ea peste munți.
În tren eram noi, Groza, asistenții săi, precum și garda de corp, un ins masiv, îmbrăcat într‑o uniformă specifică centrului Europei, cu pălărie înaltă, amplificată de penele decorative lungi. Imediat ce ne‑am pus în mișcare, garda de corp s‑a întins pe jos pe coridor, acoperind atât de mult din suprafața holului, că tot drumul a trebuit să pășim amplu peste el ca să mergem la toaletă.
Aflând despre Claud că a studiat limbile clasice, Groza a insistat să vorbim doar în latină întreaga noapte. Incapabili să participăm la conversația lor, eu și ofițerul care ne asista am adormit, sprijinindu‑ne unul de celălalt ca niște paznici de noapte. Nu l‑am văzut nicicând pe Claud mai obosit ca în dimineața care a urmat. Mi‑a spus că, deși citea și scria cu ușurință în latină, nu încercase niciodată să susțină lungi conversații filozofice și politice exclusiv în această limbă, iar acum se întreba îngrijorat dacă nu cumva spusese ceva dezastruos, ce ar fi putut fi folosit ulterior împotriva lui. Am încercat să‑l liniștesc, amintindu‑i că Groza băuse mult prea mult vin alb ca să‑și mai poată aminti în amănunt despre ce discutaseră.
Traversând o țară eminamente agrară, am fost șocată de starea în care se afla peisajul rural. Deși era de‑acum iarnă, multe culturi nu fuseseră încă strânse, iar unele terenuri nu fuseseră deloc cultivate, fiind năpădite de buruieni. Nu e de mirare că în țară era foamete. Întrebându‑l pe Groza despre asta, mi‑a explicat că atunci când marile moșii au fost divizate, pământul a fost împărțit oamenilor fără proprietăți, mulți dintre aceștia provenind din cătune și târguri, necunoscând mai nimic despre agricultură și neavând la dispoziția lor utilajele necesare. A adăugat că, desigur, și aceștia urmau să fie expropiați, dar că acest lucru era deocamdată imposibil din punct de vedere politic.
Din trecutul său și din starea în care se găsea țara lui, ar fi simplu să‑l expediem pe Groza ca pe un adevărat „Vicar din Bray” (epitomă a oportunismului – n.trad.), un bombastic al timpului său, interesat numai și numai de propria supraviețuire. Însă, cred că ar fi nedrept. Dezastrul care domnea nu era opera lui: era un om pe de‑a întregul pragmatic, deși se declara motivat exclusiv de filozofia marxistă. A făcut tot ce‑a știut pentru a ameliora lucrurile, iar postura de Sisif nu‑i făcea nicio plăcere. De la distanță, e ușor să fabricăm demoni, însă venind mai aproape, recunoaștem că sunt oameni ca și noi, ba chiar înduioșători uneori. Așa cum, cu siguranță, era și Groza. Mă făcea să râd de fiecare dată, depănând mereu fantezii în care se închipuia pe sine ca un adolescent de liceu. Într‑o zi am mers împreună la o plimbare, în timpul căreia mi‑a explicat că inima lui era de țăran, că detesta să fie prizonier în birouri, veșnic înconjurat de gărzi de corp, sfârșind cu o declarație pasionată despre fericirea pe care o trăise acolo, în Transilvania, în vremea exilului său.
„Știu fiecare fir de iarbă și fiecare copac de aici; sunt prietenii mei.”
Apoi a tăcut, devenind tot mai preocupat și concentrat, tot cercetând împrejur, până ce i‑am spus: „Am început să cunosc și eu destul de bine copacii ăștia, parcă. Uite, pe lângă cel de colo am trecut de patru ori deja. Ne învârtim în cerc. Ne‑am rătăcit, așa e? Bine, cred că nu suntem mai departe de vreo doi kilometri de casă? Ar fi fost bine să fie și oamenii de la pază cu noi; ei poate ar fi știut drumul înapoi.”
A râs și mi‑a răspuns: „Ai, ca de obicei, dreptate, dar mai ai și un fel teribil de‑a dezumfla omul. Mai bine ai scăpa de obiceiul ăsta. Ai răbdare, nu e totul pierdut. Dacă înaintăm la sud față de soare, ajungem la un râu, care ne va scoate, dacă‑l urmăm, numaidecât spre casa mea cu hornurile mai înalte decât copacii.”
Săptămâna următoare, întorși la București, am avut parte de un incident din care am putut observa trăsăturile naționale diferite ale câtorva lideri comuniști. Ne aflam de‑acum în plină iarnă, iar piața mare din centrul orașului era acoperită de gheață. Eu, prostește încălțată cu cizme din cauciuc, traversam piața în compania câte unui membru din trei Comitete Centrale – francez, român și rus –, plus Claud. Deodată, picioarele au fugit de sub mine și m‑am trezit aruncată pe spate, reușind să‑mi sparg capul pe asfaltul înghețat bocnă. Amețită și incapabilă să mă mișc, l‑am auzit ca prin vis pe francez lamentându‑se, de parcă s‑ar fi aflat pe scena Comediei Franceze: „Ce catastrofă! E moartă, e moartă!”. Românul a început să plângă, iar Claud, soțul englez tipic, a spus „Patricia, nu face asta.”
Fără să zică nimic, rusul m‑a cules de pe jos și m‑a dus în cea mai apropiată clădire, cerând gheață ca să‑mi pună pe cucuiul ce mi se umfla rapid pe ceafă.
Cu toate că n‑a fost grav, accidentul m‑a ținut la pat câteva zile, amânând momentul în care ne‑am urcat într‑un cargo R.A.F. rece ca gheața, cu destinația Anglia.
