Sunt tânără și nu aparțin nimănui

Femei în spital (jackpot)

Doamna L e îngrijitoare la grădiniță.
Îmi zice cum aleargă copiii spre ea,
cum merge la psiholog. Doamna L
se uită în oglindă în fiecare dimineață
și zice
sunt frumoasă și mă iubesc. 
Doamna D a visat într-o noapte
că trebuie să vină aici, la spital.
Îmi zice
ăștia nu dau niciodată varză
de 16 ani, de când vin eu aici.
Doamna D răspunde la telefon
da, draga mamii, au venit studenții să mă vadă iar
și râde.
Doamna P are 44 de kg, face genuflexiuni
lângă pat și cel mai mult
îi e teamă de pareză.
E tătăroaică și, când o româncă
a venit să bea cafea cu fiul ei,
a dat-o afară din casă.
Stăm toate în pat,
o rolă de hârtie igienică pe noptieră,
o cifră deasupra
1 2 3 4
           ca într-un joc de noroc.
Ne povestim una alteia.
Sunt tânără și nu aparțin nimănui,
iar toate transplanturile lor de cord au fost de succes:
inima de fiică
inima de soție
inima de mamă.
Adorm cu inima mea de femeie și atât, ușurată și singură.
În somn, vocile asistentelor sunt drujbe pornite.
Prima e internată – o doare, urlă.
A doua zice hai, fată, dă-i.
A treia zice păi, ce sunt eu, farmacie!?
Taie împreună un copac.
În interiorul lui,
visez printre cercuri
până când asistenta îi sparge vena din nou doamnei L.
Îmi zice că vrea doar să plece de aici.
Mergem la magazin, ca două adolescente
care ies pe geam când părinții dorm. Ne grăbim,
doamna L are pasul mare și zâmbetul luminează scările. 
E frumoasă și se iubește.
Ne întoarcem,
dar vorbim despre cum ar fi să nu.
În salon stăm toate pe spate,
urmele acelor din vene se aliniază
– un cer pe care un copil îl privește din uter
mami, mami, cum se numește constelația asta?
Și nu știu dacă mami zice boală sau femeie sau dacă
pur și simplu o doare.
Externarea e gata a doua zi.
Plec înainte să plâng.
Patul 3 e acum gol.
Mănânc varză.

Gât alb, lung, neterminat

Mă gândesc la tine așa cum ești:
blond,
înalt,
laș.
Ai privit ca într-o fântână
și ți-ai cărat setea în spate
ca pe niște dinți scoși ca să nu sfâșie
– întors,
nu m-ai văzut vomitând peste pere putrezite,
lepădându-mă de blândețe
și indecizie.
                    Convinge-te:
singurătatea va mușca până la os,
va face trasee prin venele tale muntoase
și se va odihni într-un loc
pentru pensie și demență,
locul în care verifici ritualic
dacă încă lipsește.
Și lipsește.
Nu vei avea nimic de spus.
Mă gândesc
cum să scot viața ta plină de calciu
din oasele mele
și ce mai e de făcut de aici
— un gât alb, lung și neterminat,

în jurul lui,
mâinile noastre
strângând.

(fragmentar – trei  timpi)

I.

Mușchi zvântați de febră,
geamul larg deschis și ploaia în scădere,
ca pașii unui om care se îndepărtează
sau e îndepărtat.

Când te vedeam,
părea că altcineva îmi povestise despre tine
și doar îmi aminteam despre asta.

Te-am lăsat să mă privești,
așa cum lași un bătrân să mănânce în liniște.
Am vrut să-mi duc râsul la buzele tale,
așa cum oamenii învățați cu puținul își duc
vitele la râu.

II.

La marginea ochilor,
frunzele de spanac și roșiile cherry,
mișcate ca într-o poză,
cresc încă puțin
când mă privești iar.
Gâdilă și știi.
Departe, aștepți
micul dejun al primelor zile de vară.
Vântul îmi trece prin păr
și atunci cred că visezi despre mine.
Vorbim doar despre ce e domestic.
Gurile noastre sunt primele aziluri
în care înnebunim.
Corpul tău se mișcă.
Corpul meu se mișcă.
Între ele – un oraș întreg
și weekendurile lui.

III.

când orașul se ridică
te ridici odată cu el