În copilărie mergeam în fiecare vară la bunica, în satul Avram Iancu, la poalele Muntelui Găina din Apuseni. Îmi plăcea acolo mai mult decât la ceilalți bunici. Mă întâlneam cu mulți verișori – tata avea șase frați –, iar zilele erau pline, zgomotoase, tihnite.
Mergeam după zmeură, după afine sau la fân: la strâns, la întors, la făcut „porșori” și apoi „clăi”, pe care le bătuceam călcând fânul în jurul parului central. La final, eram coborât de la doi‑trei metri înălțime cu o furcă de lemn.
De Sfântul Ilie, se ținea Târgul de Fete de pe Muntele Găina, unde se zice că, pe vremuri, oamenii își aduceau fetele de măritat, cu tot cu zestre, ca să‑i întâlnească pe feciorii veniți din județele vecine: Alba, Arad, Timișoara, Hunedoara, Bihor.
Uneori târgul se ținea și jos, în Avram Iancu, alteori doar sus, pe munte. Satul se umplea de corturi așezate prin curți, iar micul centru devenea neîncăpător: tarabe cu tulnice, tricouri cu imprimeuri cauciucate, pălării de cowboy, insigne cu fotbaliști și tot felul de obiecte sclipitoare, irezistibile pentru ochii mei de copil. Era o adevărată sărbătoare, care atrăgea oameni din toată țara.
Am urcat de mai multe ori sus pe munte cu un unchi. Pentru mine era o adevărată expediție. Pe atunci se mergea doar pe jos – un drum de două‑trei ore pe poteci de munte, prin grădinile oamenilor, cu opriri la izvoare unde găseai câte o cană roșie de tablă agățată într‑un băț.
După ce rătăceam prin afinișurile întinse de jur‑împrejur, ajungeam sus cu buzele negre de la afine. În vârful muntelui te întâmpinau tarabe, corturi și o scenă unde cântau tulnicăresele, Veta Biriș sau Furdui Iancu. Îmi amintesc și de șmecherii gata să‑ți ia banii la alba‑neagra, pe un ziar întins lângă o tufă.
Astăzi târgul se ține, în mare, la fel ca atunci, deși tarabele s‑au schimbat, lumea urcă acum cu mașini 4X4, iar tulnicăresele au fost înlocuite de alte vedete, mai în vogă. O dată pe an, tineri și vârstnici continuă să se întâlnesc într‑un sat improvizat pe vârful Găina. Apoi coboară. Muntele rămâne.
Proiectul meu fotografic pornește de la aceste amintiri personale, dar este ancorat în prezent. Nu încerc să recuperez trecutul și nici să ilustrez o tradiție. Mă interesează ce a rămas din acel gest colectiv: urcarea anuală, adunarea temporară, ocuparea unui loc pentru câteva ore și părăsirea lui.
Târgul nu mai e o necesitate socială, ci o alegere repetată, iar această transformare este esențială pentru modul în care îl privesc. Seria de față este o formă de reîntoarcere fără nostalgie. O privire dinspre interior orientată către prezent.
