Sudalmă
mi-a fost toată viața rușine.
rușine că ai mei sunt săraci
rușine că mergeam cu mama la pădure să strângem lemne ca să aprindem focul în sobă
mocnea rușinea în mine
când eram în căruță și treceau colegii de clasă pe lângă mine
mocnea rușinea în mine
când mergeam la școală și aveam la mine
două felii de pâine
și între ele,
pateu de porc
ardea rușinea în mine
când mă trimitea mama la magazin
mergeam pe bicicletă
și mă țineam cu mâinile de ghidon
aveam la încheietură plasa de cartofi
ardea rușinea în mine
când treceam pe lângă blocuri și vedeam vreo colegă ieșind
aranjată, îmbrăcată frumos
cu jacheta ei din denim și blugi albi
cu părul blond și ondulat
fără ghiozdan în spate, mergând atât de sigură pe ea
știam că ei nu îi e rușine
să meargă pe stradă
că ea nu trebuie să ocolească bălțile dacă plouă
știam că ea poate să iasă din blocul ăsta care pe mine nu m-ar primi niciodată
în care dacă aș pune talpa
m-ar scuipa cimentul afară
știam că ea poate să iasă și să meargă la pas
nu ia bicicleta
mamei ei
pentru că are pantofi buni
și tatăl ei o duce cu mașina
la nevoie
știam că ea e altfel decât mine
o altfel de fată
o altfel de fată
și îmi era rușine
pe ea colegele de clasă o invitau în oraș
pe ea băieții o plăceau
ei i se dădeau lucrurile de pe jos dacă îi cădeau
ea avea haine frumoase
ea avea pantofi care îi veneau
eu îmi puneam vată în pantofi
o, adolescență spurcată,
de ce
faci rușinea să ardă în mine:
o adolescență-sudalmă care plânge cu foc și pârjol
atât de rușine mi-a fost
când eram copil
nu știam, de ce?
nu înțelegeam, de ce?
de ce tocmai eu
sunt pricopsită
cu o asemenea blestemăciune
de parcă aș fi
o zgripțuroaică
frigea rușinea în mine
nu mai puteam
mă copleșea
umilința
când le vedeam pe colegele mele pe stradă
cu părul desprins
cu lănțișoare la gât
cu unghiile făcute
cu ruj pe buze
cu tuș de ochi
cu haine colorate
adolescență, rușine.
sărăcie,
osândă devastatoare.
mi-a fost toată viața rușine.
plesnea
inima
în mine
nu știam cum să mă ascund
de ochii lor
cum să-mi ascund hainele urâte
luate la mâna a doua
uneori luate
din gunoaie
cum să-mi ascund fața urâtă
nefardată
cum să mă ascund cu totul
nu vreau a fi privită
ea era o altfel de fată
eu eram o altfel de fată
îmi amintesc că tu, Ștefania, m-ai salutat în ziua aia
când am trecut pe lângă tine ieșind din bloc
și m-ai întrebat ce faci?
nu puteam avea mai mult de treisprezece ani
atunci m-am simțit și eu ca tine
o fată normală care doar merge pe bicicletă și ia cartofi
a trecut cel puțin un deceniu de atunci
aș vrea să mă pot întoarce în timp
să sting rușinea care mocnea în mine
când ți-am răspuns
purtând hainele mele la mâna a doua
și cartofii vechi din punga care îmi tăia încheietura
bine, tu?
Splin femeiesc
începutul cuvintelor mele este întotdeauna o triadă[1]
splin paradis femeie
începutul poeziei mele este întotdeauna un fel
de a reimagina splinul
unei femei
splin femeiesc într-un paradis neîndeplinit
e predestinat
Dacă aș fi bărbat, aș putea cunoaște paradisul.
Aș ieși pe stradă așa cum sunt eu, fără machiaj, fără să îmi aranjez părul cu atenție dimineața, fără să mă tot întreb dacă bluza pe care o port e prea decoltată, fără să aleg dacă astăzi voi purta tocuri sau nu.
Dacă aș fi bărbat, nu mi-aș verifica corpul în hainele pe care le probez, aș vrea poate doar să fie comode, călduroase, arătoase.
Dacă aș fi bărbat, nu mi-ar fi teamă să ies pe stradă noaptea. I-aș zice iubitei mele că voi veni la ea & nu mi-ar fi teamă să-mi uit telefonul acasă.
Aș ieși cu băieții la bere & nu mi-ar fi teamă atunci când beau, când merg la autobuz sau mă urc în taxi.
Dacă aș fi bărbat, nu mi-ar fi teamă să fiu gălăgios. Să ocup spațiu. Nu m-aș sfii.
Dar mai important,
Dacă aș fi bărbat, aș fi un iubit bun: aș sta alături de iubita mea când spală vasele, aș întreba-o când vrea să bage la spălat ca să nu rănân fără haine curate, aș fi mereu acolo sǎ îi țin companie când dă cu mătura sau mopul.
Dacă aș fi bărbat, aș scrie poezie.
ar fi splendid
aș scrie fără rușine despre
lume
dar ție nu-ți pasă de mine
așa cum e acum
așa cum sunt acum
o femeie
eu nu sunt frate-le tău
eu trăiesc
în splin
eu nu sunt bărbat
să trăiesc în paradis
dacă aș fi bărbat
ar fi splendid
mi-ar fi predestinat
să scriu confesional
fără
rușine
ție nu-ți pasă de mine, frate
ție & fraților tăi
nu vă pasă de mine
& de confesionalele noastre
sfătoase &
ție nu-ți pasă de mine, frate
de mine & surorile mele
mă strigi sofistă & mă scuipi în față
ție nu-ți pasă de mine, frate
tu spui că eu & surorile mele ne strângem la sfat
să tocim cuvinte
SST!
eu pentru tine sunt un amalgam de nimicuri & nimiciri, frate
dacă aș fi bărbat, să aflu & eu ce e paradisul…
poezia mea este întotdeauna o triadă
triadă de sunete
SST!
așa îmi spune bărbatul
el zice că ne iubește
pe mine & surorile mele
el zice că e heterosexual
dar el nu pare să mă iubească
nici pe mine, nici pe surorile mele
el pare să iubească doar bărbatul
el pare să ajute doar bărbatul
el pare să admire doar bărbatul
pe noi pare că nu
SST!
pentru tine eu am fost o proastă, frate
___________
[1] Angela Marinescu: „Inițialele adevărului”.
