Frații Sulă
Ăsta era numele lor adevărat, nu e glumă. Și nu e ușor să duci povara asta în spate, mai ales dacă ești copil. Toate ironiile, toate jocurile de cuvinte, toate hăhăielile se spărgeau în capul lor. Dar lor nu le păsa. Ionuț și Mihăiță erau vaccinați, imuni la panarama care se făcea în jur, aveau cu totul alte probleme. Și, desigur, când răuvoitorii se prindeau că glumele lor nesărate se dizolvă în aer ca bulele de săpun, se lăsau păgubași. Stăteam pe aceeași scară de bloc, la etajul 1, ușă în ușă. De asta nu-mi erau deloc străine scandalurile și bătăile pe care cei doi le încasau din plin. Probabil că nici lor nu le erau străine scandalurile de la noi. De fapt, dacă stau să mă gândesc, scandalurile erau ceva absolut normal pe strada Radu Vodă, numărul 4.
Mama Sulă lucra la fabrica de bere, tata Sulă la fabrica de pâine. La parter erau unii care lucrau la ulei, și alții care nu lucrau. Noi aveam hârtie de la maică‑mea de la facultate și vin roșu de la niște rude de la țară. Se făceau schimburi încontinuu, trocul era la ordinea zilei. Toată lumea fura din fabrică sau, mă rog, uneori salariații erau plătiți în marfă și, în felul ăsta, se asigurau necesitățile. Noi, copiii, eram cureaua de transmisie a comerțului improvizat din scara blocului. Cioc‑cioc! Bună ziua, aveți nevoie de ulei? Da, uite două pâini. Cioc‑cioc! V‑am adus pâinea, îmi dați două beri? Vă trebuie ulei? Vă aduc niște margarină și 10 foi. Cioc‑cioc! Mai aveți pâine? Ni s‑a terminat berea. Duc eu uleiul la etajul 2, vă aduc înapoi un litru de vin și un pachet de unt. Până seara, toată lumea era și îmbuibată cu pâine‑unt‑ulei, și amețită bine de la bere‑vin. Apoi începeau vizitele. Vecine, ți‑am adus două beri, mai ai un litru de vin? Vecină, al meu nu e acasă, vrei niște ulei? Uite o bere! Și uite‑așa socializa lumea, se împrietenea, se mai certa. Grav era când apărea vreun conflict și se oprea transmisia. Se căutau rute ocolitoare. Cioc‑cioc! Nu te duci tu să‑i ceri doamnei Bozianu niște margarină, dar să nu‑i spui că e pentru mine. Zi‑i că e pentru Sulă, dau bere la schimb.
Mama Sulă era mai în vârstă decât tata Sulă, și asta se vedea în căsnicia lor. Unde mai pui că ea avea și un ușor handicap: mergea greu cu un picior, avea laba sucită. Trăgea la măsea serios, cot la cot cu bărbată‑su, și avea scuipat la furcă. Adică avea o meliță de se auzea până la calea ferată. Și nu se ferea deloc, nu! Dumnezei, cruci, Hristoși, tot tacâmul – doar trăiam lângă biserică, ne era influențat limbajul. Umbla mereu cu un capot înflorat, când am văzut‑o prima dată îmbrăcată altfel n‑am recunoscut‑o. Iar picioarele îi târâiau mereu niște papuci de casă roșii sau mov. Brunetă, cu fața ușor boțită, micuță de statură – o apariție.
Tata Sulă era mai tânăr decât mama Sulă, și asta se vedea în căsnicia lor. Era ușor ținut sub papucul ei de casă roșu, ceea ce‑l înfuria mai ales atunci când trăgea la măsea. Mult mai înalt decât ea, slab și uscat, cu o miopie pronunțată pe care o ascundea sub niște ochelari pătrățoși cu rame groase, maro, domnul Sulă era politicos, zâmbitor și comunicativ. Era de gașcă. Atunci când nu o dădea pe alcool. Mare pescar amator, fugea de două‑trei ori pe lună de acasă, la vreun sfârșit de săptămână, și îi lua și pe cei doi băieți cu el. M‑au luat și pe mine o dată. Cred că mi‑a plăcut, dar n‑am mai mers. Luau la rând bălțile din împrejurimi. Era felul lui de a se relaxa, de a mai scăpa de gura neveste‑sii. Când trebuiau să plece, încă de la începutul săptămânii care anunța escapada, Ionuț se simțea în al nouălea cer. Pescuitul cu taică‑su era una din micile lui fericiri. Tata Sulă încerca să pară om serios, dar mulți îl cam luau la mișto. Și vecinii, și noi. Nu‑l ajutau nici moaca, nici numele. Grea moștenire.
Fraților Sulă nu prea bine. Bătăile soră cu moartea pe care le încasau frecvent îi nenorociseră. Aveau un tremur necontrolat care nu îi părăsea niciodată și un fel ciudat, nervos, de a râde. Mai ales cel mic, Mihăiță, se bucura într‑un fel propriu, neimitabil. Își ridica picioarele pe rând, ca și cum s‑ar fi abținut să nu facă pipi sau ca și cum s‑ar fi ferit să nu fie altoit peste bețele alea firave. Tremura în timp ce râdea și își freca corpul cu mâinile, bătându‑se cu palmele peste burtă sau peste cap. Ca o maimuțică.
Ionuț era iute, agil și agitat. Nu putea sta locului. În două secunde era în vârful unui copac, apoi o lua la fugă în patru labe, sărea și se zbânțuia ca o maimuțică mai mare. Era un copil chinuit, îmbătrânit prematur, care văzuse și suferise multe. Și încerca să scape și el cum putea. Din când în când, îl mai chemam pe la noi. Eu eram singur la părinți pe atunci și îmi plăcea să am invitați. Intra sfios, lipindu‑se de pereți, în mâini avea vreo farfurie cu felii de chec galben făcut de maică‑sa, pe care o așeza ușor pe masă. Era foarte sensibil, de fapt. Temător și fragil, tremura ca o frunză. Tremurul era marca celor doi. Indiferent de stare, frații se exprimau prin tremur. Nu conta că erau bucuroși, supărați sau nervoși. Vibrau. Și râdeau mult. Un râs bolnăvicios, sincopat și sacadat. Ionuț ăsta avea un curaj nebun. Nu se sfia să pună mâna pe salamandre, pe gușterii care leneveau la soare pe pietrele din zidul bisericii sau pe puii de câine proaspăt fătați. În general, dacă îi ziceai băi, Ionuț, n‑ai curaj să… era suficient. Făcea orice. Era mereu plin de negi sau de bube pe mâini. Zgâriat, cu vânătăi, cu creierii vraiște și cu un suflet destul de mare, Sulică‑Sulache‑Sulișor, îmi amintea cumva, mereu, cu frică, de ce aș fi putut deveni dacă nu aș fi avut un dram de noroc.
Țuțu
Țuțu era prietenul nostru mai mare, cu minte de copil. Aproape de ieșirea din adolescență, Țuțu râdea mult și avea un ușor retard. Nu sunt specialist, nu știu exact ce boală avea, dar nu era normal. Vorbea mai ciudat, nu foarte clar, deși noi îl înțelegeam perfect, se mișca într‑un fel aparte, șchiopătând ușor și avea un mers legănat. Țin minte că avea și o minoră problemă de salivație, parcă îi curgea tot timpul un firicel de scuipat pe la colțul buzelor. Gesturile îi erau moi, vătuite. Părea să‑și protejeze puțina energie. Trupul nu îi era deloc firav, era chiar bine construit și umbla mereu în haine de culoare închisă, fie vară, fie iarnă. Îl îmbrăcau gros, cu pulovăr și veston peste. Uneori avea și căciulă. Trăia din mila celorlalți și era nelipsit de la biserică. Aștepta pomenile și făcea mici servicii vecinilor: aduna lumânările, aducea apă, mai dădea cu o mătură. Nu îi era rușine nici să cerșească. O făcea cu zâmbet și candoare. Rar l‑am văzut supărat sau în crize. Pentru că avea și din astea, iar atunci se înfuria, se închidea în el și era luat imediat în casă. Avea părinți, dar mereu am avut impresia că era singur pe lume. Poate din cauză că îl lăsau tot timpul pe afară.
Stătea cu orele așezat pe treptele scării de bloc, se legăna bolborosind, iar în mâna stângă ținea câte o crenguță pe care abia dăduseră frunzele. O mișca încontinuu, ca într‑un dans fără început și fără sfârșit. Cu dreapta executa un ritual care mi‑a rămas lipit de retină. Cu degetele rășchirate, bătea întruna în tijele de metal ale balustradei de care ne agățam când coboram sau urcam cu pas rapid scara blocului. Câte o bară verde, de‑o parte și de alta a treptelor gri, care mai erau vopsite din când în când de vreun tată mai harnic și pe care le călăream cât era ziua de lungă. Țuțu al nostru stătea în fund pe ultima treaptă, pe partea stângă, cum te uitai la scară, și în timp ce își rostea cu glas scăzut incantațiile doar de el știute, agita într‑una crenguța de fag sau de mesteacăn și bătea cu degetele în stinghiile alea metalice. Le lovea când mai tare, când mai încet, se oprea pentru câteva secunde, râdea și relua exercițiul ăsta ciudat de percuție. Era ticul lui. Gestul psihologic al lui Țuțu. Bătaia asta cu degetele în metal. Sacadat, cu ritm susținut, cu forță moderată, la nesfârșit. Era în stare să facă asta câteva ore bune, fără oprire. Apoi se ridica brusc și pleca râzând. Ori la biserică, ori aiurea. L‑am rugat odată să ne arate palmele. Mâna cu care bătea toboșarul nostru, mereu aceeași, dreapta, dezvoltase niște protuberanțe cornoase pe degete. Pielea îi era bătătorită și tare, scorțoasă, se osificase aproape.
De obicei, Țuțu râdea mulțumit. În buzunare ținea căpețele de lumânări, colaci, bomboane învelite în șervețele. Și era mereu pregătit cu o pungă goală, nu știa când primea ceva de pomană. Țuțu avea un miros specific, nu de murdar, ci de stătut. Probabil băile erau mai rare și hainele nu îi erau spălate așa des. Țuțu bătea cu degetele lui butucănoase ritmul grăbit și sincopat al copilăriei noastre. Ne jucam pe ritmul lui, creșteam și ne transformam în ritmul în care el lovea balustradele de metal pe o melodie secretă, numai de el știută. Culmea, lui taică‑miu i se zicea tot Țuțu și, de asta, mă uitam cu mirare la celălalt Țuțu, cel adevărat, căruia nu i‑am aflat niciodată numele real. Apare și într‑o fotografie de familie, la botezul soră‑mii. Stă într‑un colț, îmbrăcat în negru, cu o căciulă trasă pe‑o parte și râde. Evident, are și o pungă în mână. E acolo, cu noi.
Într‑o bună zi, Țuțu a rupt două tije de la balustradele alea. Nu‑i de mirare, după atâția ani de muncă asiduă. Le‑a lovit încet, metodic, regulat, până s‑au desprins și au luat‑o din loc. A rămas un gol în memoria scării. Țuțu a murit și el la un moment dat, probabil moartea avea legătură și cu boala lui, pe care nu știam cum s‑o numim. A rămas golul ăla, acolo unde stătea Țuțu. Golul, ritmul și crenguța verde.
