E 21 februarie. Ora șapte seara. Ajung cu iubita la Casa Presei Libere, fostă Casa Scânteii. „Cât crezi c-ar costa să renoveze măgăoaia?”, întreabă Laura. „Pe puțin o sută de milioane de euro”, zic și intrăm în curtea interioară. E prima oară când mergem la Scânteia+, un spațiu expozițional deschis relativ recent. Întuneric, frig, săgeți indicatoare. Ajungem în cele din urmă la intrare.
În stânga e ceva care aduce cu o parcare, dar și cu un depozit în aer liber împrejmuit cu gard de sârmă: mașini ruginite, plus tot felul de obiecte greu de identificat în semiîntuneric.
Abia așteptăm să intrăm la căldură. În casa scării, o instalație alcătuită din tuburi foarte lungi suspendate de tavan. „Avem voie să le atingem?”, mă întreabă Laura. „Nu știu, ia să vedem”. Mă aplec peste balustradă și trag de un tub. Îi dau drumul și se izbește de celelalte cu un zdrăngănit scurt. O tipă care vine din spatele nostru se apleacă și ea peste balustradă, tragem toate trei de câte un tub, le dăm drumul deodată, facem o hărmălaie de nedescris și râdem în hohote. „Hai să urcăm, Maha, că sau ne cad astea-n cap, sau ne dau ăștia afară.”
Ajungem în galerie: se vernisează Dual Show. Muzică proastă, lumini neinspirate. E un fel de hală de producție, cu patru stâlpi pe mijloc și faianță pe pereți. Geamuri înalte, frig nu chiar ca afară, dar pe aproape. Spațiul e mai mult lung decât lat. În stânga și în dreapta, două podiumuri lungi. Cel din dreapta e acoperit cu o rășină neagră, pe care se înaltă niște socluri metalice uriașe. Pe ele, lucrările mici de inox ale Martei Mattioli. Hala mare, podiumul mare, soclurile mari. Sculpturile se pierd complet în urieșenia asta, aproape că nu se mai văd.
În stânga, podiumul e acoperit cu blană artificială albă. La un capăt al podiumului, o horă din cărucioare de cumpărături acoperite cu plastic negru carbonizat. Nu-mi place. Pe podium, un schelet carbonizat pe un scaun carbonizat. Nu-mi place. L-am mai văzut la expoziția lui Pandele de la Mobius – cea mai bună expoziție personală a lui de până acum. Lucrarea care m-a făcut să vin e hora scheleților (nu-mi place deloc pluralul așa-zis corect: „schelete”). Multă lume în jurul ei. De fapt, nu în jurul ei, că e neinspirat așezată în expoziție: perpendicular pe o latură a podiumului îmblănit, cu niște proiectoare îndreptate spre ea, iar asta îi dă un luciu neplăcut.
În cele din urmă, găsesc câteva momente în care lucrarea nu e acoperită de umbrele vizitatorilor. Găsesc și distanța de la care pânza nu mai reflectă nasol lumina. Da, îmi place. Mult. Îmi amintește de Dansul (1910) lui Matisse. Și de Dansul scheleților (1929) de Disney. Ne uităm îndelung la pânză. Apoi ne uităm una la alta: avem ochii umezi. Da, e bun Pandele.
Mai umblăm îngândurate o vreme prin galerie, iar când plecăm, ca să ne mai înveselim, zdrăngănim iarăși tuburile din casa scării și ieșim în ger. „Cam mare spațiul pentru expoziția asta”, zice Laura. „Da, și de ce au lăsat faianța aia pe pereți?” Râdem. „E un spațiu bun mai degrabă pentru un culegător al lui Dan Vezentan.” „Ne-am scos cu scheleții lui Pandele.” „Da, abia aștept să văd expoziția personală pe care aud c-o pregătește.”
