Michel FOUCAULT, Discursul filozofic
Traducere de Ciprian Mihali, Trei, 2024
Anul trecut, a început o sărbătoare care continuă și-n ziua de azi: mai exact, a apărut traducerea românească a Discursului filozofic, volum postum din care iată câteva paragrafe edificatoare:
De ceva vreme deja – oare după Nietzsche? mai aproape de noi? –, filozofia a primit o sarcină care nu-i era până atunci deloc familiară: aceea de a diagnostica. A recunoaște, după câteva însemne sensibile, ceea ce se petrece. A detecta evenimentul care țipă printre zgomotele pe care nu le mai auzim, într-atât ne-am obișnuit cu ele. A prezenta ceea ce se oferă vederii în ce vedem zi de zi. A pune în lumină, dintr-odată, acest ceas cenușiu în care ne aflăm. A profetiza momentul.
E vorba totuși aici de o funcție atât de nouă? Voindu-se acțiune de diagnosticare, dedându-se acestei sarcini atât de empirice și de tatonante, atât de întortocheată și de oblică, s-ar părea că filozofia se îndepărtează de calea regală care îi aparținea când avea de întemeiat sau de desăvârșit cunoașterea, de enunțat ființa sau omul. De fapt, am putea la fel de bine să spunem – sau chiar mai bine, știindu-ne preferința pentru aceste întoarceri către origine – că filozofia, devenind discurs diagnostic, își regăsește vechea înrudire cu artele milenare care ne-au învățat să reperăm semnele, să le interpretăm, să dezvăluim răul care se ascunde, insuportabilul secret, a numi ceea ce, maiestuos, tace în miezul atâtor lucruri confuze. Încă de la începuturile epocii grecești și până azi, filozoful n-a recuzat nicicând pretenția de a fi câtuși de puțin și un ghicitor: a existat întotdeauna la el ceva dintr-un medic și dintr-un exeget. Heraclit și Anaximandru l-au învățat să asculte cuvântul zeilor, să descifreze secretul corpurilor. Iată că și după mai bine de două mii de ani filozofii continuă să citească semnele.
Când se spune azi că filozofia are drept sarcină să diagnosticheze, se vrea oare altceva decât ajustarea ei la cel mai vechi destin al său? Ce poate să însemne cuvântul „diagnostic“ – această idee a unei cunoașteri care străbate și deosebește –, dacă nu cumva o anumită privire în profunzime, o ascultare mai fină, simțuri mai ușor alertate care merg dincolo de sensibil, de audibil, de vizibil și care fac să țâșnească, în cele din urmă, în plină lumină, semnificația de sub text, răul din corp? De la începutul filozofiei grecești, nu cumva rațiunea de a fi a filozofului a fost aceasta: a interpreta și a vindeca? A face să se ivească, într-un discurs în care ar fi solidare, enunțarea sensului și conjurarea răului. De-a lungul întregii culturi occidentale, în chip obscur sau manifest, răul și sensul n-au încetat să se sprijine, să se consolideze, să se susțină unul pe celălalt, desenând astfel o figură care a fost locul însuși al filozofiei noastre și motivul de a filozofa pe veci, din nou și din nou.
Pentru că răul uitării, al întunericului, al căderii, al materiei și-a întins vălul, sensul și-a pierdut iluminarea primă în care scânteia; s-a retras în umbră și de aceea trebuie să-l pândim răbdător prin semnele care, din fericire, îl manifestă încă. Dar, invers, dacă ne înverșunăm să regăsim sensul este pentru că vrem cu încăpățânare să-l facem să spună de unde ne-au venit acest rău și această uitare și cum să reducem pentru totdeauna distanța (depășită doar câte o clipă uneori) care ne separă de plenitudinea primă a sensului. Și dacă n-ar exista deloc, dedesubtul tuturor formelor care ne sunt oferite, această surdă presiune a sensului, am ști noi oare vreodată că aparținem dinastiei răului? Fără rău, sensul, pe deplin desfășurat, n-ar mai fi un sens, ci prezența ființei înseși; iar în lipsa acestui sens, subteran, dar activ, răul s-ar scufunda în somn și s-ar șterge fără urmă în blândețea ațipită a ființei noastre.
Acesta a fost spațiul de joc dat filozofiei de către Occident. Aici s-a înnodat, înaintea oricărei metafizici, raportul filozofiei cu Dumnezeu; înaintea oricărui idealism, raportul său cu Binele. Aici și-a dat filozofia dublul rol de interpret ultim și de vindecător al sufletelor. (pp. 7-8)