Pe Gladiolelor, nici până-n ziua de azi nu s‑a aflat cine a inundat terenu de rugby din spatele blocului. Nu vreau să spun c-a fost un moment de cotitură pentru cineva sau ceva de genu, doar zic așa, să mă aflu‑n treabă. Oricum, după Revoluție, ăia și‑au luat clubu‑n spinare și au dispărut rapid în ceață, cu rugby‑ul lor cu tot. Au lăsat stadionul în urmă ca pe un leș în spatele blocului meu, cu tot cu tribune, vestiare, porți și ce mai era. După ce și‑au dat jos numele de pe poarta de la intrare, a devenit al nimănui. Adică al nostru. Acu și poarta a dispărut. Au venit unii într‑o noapte și au luat‑o. Vândută la fier vechi, pun pariu. Nu știe nimeni cum au luat‑o. Nimeni n‑a auzit nimic. Era ditamai poarta. N‑o furi cu una, cu două. Eu zic c‑au venit cu căruța. Probabil ăia din Cicago. Oricum, au luat bani faini pe fierătaniile alea.
Adevăru e că după Revoluție se întâmplau tot felu de ciudățenii pe la noi, mici și mari, ba dispărea vreunu, ba apărea altu pe care nu‑l știa nimeni, ba năștea una care, cu o seară în urmă, nu era însărcinată, ba se schimba din senin limba la toate programele de la televizor, de nu mai înțelegeai o boabă din ce‑ndrugau ăia, unii începeau să meargă cu spatele, așa fără explicație – numa vedeai cum ies din scară și dau colțu, tot timpu cu fața la tine, îndepărtându‑se. La un moment dat, au încetat să mai meargă autobuzele, staționau doar în mijlocul drumului, fără nicio explicație. Tot felu de d’astea.
Aia despre care ți‑am zis c‑a născut într‑o dimineața, fără să fi fost însărcinată cu o seară în urmă, o cheamă Mirela, maică‑mea. O femeie mică de statură și mai lată, la vreo 20 și ceva de ani pe atunci. A lucrat ca poștăriță – primul ei loc de muncă și unicul, până m‑a născut. Nelu, bărbatu‑su, adică taică‑miu, scund și el, mai lat pe la mijloc, la fel ca ea, aproape de 30, muncitor la Turnătorie. Locuiau, și încă locuim, într‑o garsonieră la etajul 1, deasupra lu Tanti Veta. Balconu garsonierei dă înspre terenul de rugby. Dacă i‑ar fi interesat rugby‑ul pe vreunul din ei, ar fi putut vedea meciuri căcălău pe atunci, înainte să fi plecat ăia. Dar să fim serioși, cine se uită la rugby…?
Și s‑a trezit mama într‑o dimineață, cum ziceam, cu burta‑n tavan și au tras amândoi vreo patru sau cinci sperieturi, că ce‑ai pățit femeie?!, mama: lasă‑mă, că mă doare de mor!!, și până la urmă i s‑a rupt apa, și taică‑miu nu prea știa ce să facă, se gândea că asta a făcut pe ea sau ceva de genu, că nu mai văzuse el așa ceva, speriat că nu se poate controla asta, și ce urmează și nu știa cum să mai întrebe, sau ce, că asta murea de durere și nu putea răspunde normal la nicio întrebare. Nu‑i mai ieșeau propoziții din gură, numa sunete, și niciuna din ele foarte plăcute. După câteva țipete țâșnite dintre buzele ei, toate fără sens, și după alergăturile lui ca‑n Stan și Bran, și‑au cam dat seama amândoi ce se‑ntâmplă și, cu gura și ochii larg deschiși, ca‑n fața unui miracol, și‑au urlat unu altuia că hai să mergem la urgențe! Spitalu era la doi pași. (Nimic nu e niciodată la doi pași). Ea abia se mișca, iar cămașa de noapte, lungă, târâtă pe jos, era udă leoarcă. El avea niște izmene jerpelite, de culoarea betonului murdar, și bâzâia în jurul ei ca o muscă enervantă la care‑ți vine să‑i dai o palmă. Au coborât scările împreună. Afară, fiind foarte devreme, nu era nici urmă de om. Dar la cum erau, nu se mai gândeau ei la asta. Eu eram în burtă bine‑mersi, apărut de nicăieri, peste noapte, și așteptam, și nu prea, să mă nasc. Dacă aș fi putut striga din balonul meu de apă, aș fi strigat la ăștia doi să se grăbească. Dar n‑aveam cum. Îți dai seama, dacă mi‑ar fi ieșit asta cu strigatu din burta lu maică‑mea… păi ar fi făcut ăștia pe ei, fain frumos, de frică. O voce din burtă. Nu s‑a mai pomenit așa ceva.
Gladiolelor era ultima stradă din oraș. Dincolo de ea, terenul de rugby, cum ți‑am zis, iar în spatele lui fusese odată biserica aia care a dispărut prin anii ’90, și dincolo de ea, via, care se întindea în sus pe deal, până la buza pădurii. De acolo de sus puteai vedea întreg orașul. Tot acolo sus, la Revoluție, s‑a prăbușit un elicopter al armatei. Nimeni, nici până azi, n‑a aflat de ce s‑a prăbușit ăla. Pe atunci lucrurile de genu ăsta interesau pe toată lumea. Mistere. Povești care s‑au născut din ceața Revoluției. Fire deznodate, așa erau poveștile alea. Gladiolelor era plin de fire din astea. Din elicea elicopterului au făcut un fel de cruce pentru ăia care au murit atunci. Povestea e cam așa: (astea‑s chestii pe care le‑am auzit prin fața blocului, de la oameni mari) elicopterul avea la bord niște inși importanți de la Securitate, care dintr‑un motiv sau altul erau atunci în Alba. Pe 21, seara, au primit ordin cică să meargă la București. Nu prea știam noi multe despre elicoptere și distanțe, dar cam bănuiam că un elicopter nu putea zbura așa de departe… în fine. Poate nici măcar nu mergeau la București. Poate i s‑a făcut doar frică lu vreun superior de armată de la noi din oraș și i‑a ordonat la pilot să‑l scoată de acolo. Câțiva prieteni de pahar de la unitate l‑au urmat. Era deja întuneric și ceva viscol afară. Ăia s‑au luat cu elicopterul lor și au zburat spre Mamut, peste poligon și depozitul de armament, care cică e pe acolo pe undeva pe sus, pe deal. Dar ce au uitat ăia cu elicopterul lor, era că acolo sus erau firele de înaltă tensiune, care nu‑s iluminate în niciun fel. Și vine chilotul ăla (așa râdeam noi de piloți) cu elicopteru lui cu tot și se aruncă ca orbu‑n firele alea și cade ca un bolovan din cer, în întuneric, peste via lu ăia de la Biserica Catolică, că de acolo‑și făceau vin pentru împărtășanie sau cum o numeau ei, și explodează ăla de se zguduie Gladiolelor și mor toți înăuntru.
Era una pe stradă, roșie ca focu‑n obraji și beată de dimineața până seara. Tanti Corina. Toată vara se plimba de la un capăt la altul al Gladiolelor, cu două bețe în mâini și pe rolele lu fiică‑sa, de zici că era pe schiuri. Fiică‑sa a plecat și s‑a măritat cu unu în munți, lângă Cugir, numa să scape de mamă‑sa.
Când o apucau pe asta cârceii la creier, trebuia să te dai din calea ei. Era val‑vârtej. Făcea asta un balamuc de se luau toți cu mâinile de cap! Țipa cât o țineau balamalele. Îi plăcea să urle. Câteodată trecea pe lângă tine pe stradă, pe rolele ei, și te apuca de mânecă și te trăgea după ea, numa să râdă de tine când te‑mpiedicai și cădeai. Pe copii, pe care nu‑i suporta, îi dobora pe asfalt, iar dacă îi era sete și‑i trebuia o cinzeacă, se ținea de vreunu până‑i dădea bani. Unde mergea toată băutura aia nu știa nimeni. Bea de stingea. Unele femei își băteau joc de ea.
Iar îi trebe atenție lu asta.
Le face intenționat, să atragă atenția la bărbați.
Mai dă‑o‑ncolo cu patinele ei.
Uneori venea să joace table cu bărbații. Juca numa pe bani. Îi bătea pe ăia de le suna apa‑n cap. Apoi mergeau ăia acasă și mâncau bătaie de la neveste că au pierdut banii și că aia acu merge bine‑mersi să‑i bea la Mari&Adi. Pe Gladiolelor erau două locuri unde puteai să mergi să bei. La Rotisor, pe colț, și la Mariadi, vizavi. Rotisoru era pentru ăia cu fițe – restaurant în toată regula, unde mirosea pe veci a pui la rotisor. Veneau copiii de prin cartiere și stăteau cu gura căscată la geam, se uitau la rotisoru plin cu pui, care se roteau într‑una, zici că era un ritual religios. Iar copii li se închinau de foame.
Femeile din cartier o urau pe tanti Corina. Le speria ce era ea – o bețivană. Sau că se purta ca un bărbat. Oricât de săraci erau oamenii pe Gladiolelor, femeile alea aveau și ele o limită: niciodată o bețivană, nici în ruptul capului să nu te asemui cumva cu un bărbat. Mai bine moartă.
Tanti Corina zicea c‑a moștenit roșeața din obraji de la tat‑su, care era numa vinișoare pe față. Roșeața beției. Taică‑su era prietenul ei cel mai bun. Creieru le era un pumn de foc după un pahar. Pân‑a murit, beau uneori împreună. Ăla cădea sub masă. Ea n‑avea nici pe Dante, mă‑nțelegi?
Vara‑ntreagă, purta o rochie cu flori roz și portocalii. Arăta ca o acuarelă ambulantă. Din cauza culorilor și a formelor de pe material, nu‑ți dădeai ușor seama cât era de peticită. I‑a tăiat căptușeala buzunarelor, care era din același material, și cu ele a făcut petice pentru găuril. O purta de pe la sfârșitu lu aprilie, pân la sfârșitu lu septembrie. Tanti Corina nu era prea friguroasă. Alcoolu din stomac îi ținea de cald. Avea un pumn de foc în burtă când era beată. Ăla care pilotase elicopteru în noaptea aia, în vie, cică era bărbatu‑su.
Dacă pe străzi era gol, la Urgențe, ca întotdeauna, era plin de lume, chiar și la ora aia. Parcă era Crăciunu și toți auziseră că se dau cadouri. Aproape nimeni nu știa de ce. Erau unii pe acolo care doar așteptau, poate de săptămâni, alții care se plimbau, unii care stăteau la colț, cerșind de la ăia care se plimbau. Un oraș întreg pe hol la Urgențe. Nu‑i băga nimeni în seamă. Erau unii care, de‑o vreme, își făcuseră locuință temporară pe holurile alea și‑n sala de așteptare. Parcă așteptau un tren c‑o întârziere soră cu moartea.
Și‑au intrat și ăștia doi ai mei ei pe holuri. Nici nu‑ți mai spun cum au ajuns de la bloc la spital. A fost ca traversarea unui teren minat. Maică‑mea arăta ca o femeie convinsă că scopul ei în viață era să umfle baloane, dar nu‑i punea nimeni baloane la gură – sufla și sufla din fălcile alea roșii, ca o locomotivă deghizată într‑o femeie care naște. Taică‑miu nu mai încerca să vorbească cu ea, nu mai aștepta să‑i iasă cuvinte din gură. S‑ampăcat cu sunetele și suflatul. Mergea pe lângă ea. Abia ajunși acolo pe holurile spitalului și‑a dat seama că avea în mână halatul ei de baie.
Tanti Veta, care locuia sub noi, era o femeie foarte bărbătoasă. Vocea, corpul, părul, toate parcă erau de la un bărbat. Dar ea era femeie. Era bună la inimă. Dacă erau copii pe afară, lângă grădina ei, le arunca bomboane sau le făcea limonadă și le aducea în pahare de plastic.
În grădină avea un cireș sălbatic, din ăla cu cireșe mici și negre, al naibii de dulci. Uneori cădeau din copac și dacă aterizau pe tricou sau cămașă te pătau de ziceai că‑i venise ciclu la vreo pasăre. Cireșu ăsta crescuse pân la etaju 4. Nimeni nu mai văzuse așa cireș. Într‑o zi vine unu de la primărie și‑i spune lu tanti Veta că‑i prea mare, că s‑au plâns vecinii și că e și prea bătrân, că reprezintă un risc și că trebuie tăiat. Ți‑am spus că lucrurile dispar pe la noi. Unele fără știrea oamenilor. Tanti Veta a plâns. A zis că nu vrea să‑l taie. E al ei. Ăla că nu, trebe tăiat. Altfel primește amendă. Poate să facă și pușcărie, dacă nu scapă de cireș. Ăla s‑a dus înapoi la primăria lui. Veta a plâns. Rău. Nu mai avea pe nimeni. Nu avea familie. Bărbatu‑su a părăsit‑o când s‑a urâțit și a început să arate ca un bărbat. Când s‑a tuns scurt, ăla a băgat divorț. N‑au avut copii. Nu avea frați sau surori. Părinții amândoi morți. Veniseră de undeva de lângă Oradea, locuiau lângă granița cu Ungaria, în fine…
Ziua următoare, de dimineață, se pune Veta și caută o drujbă pe la magazine. Era nervoasă. Plină de ură. Spre dupamiază, copii din fața blocului au văzut‑o întorcându‑se cu ditamai drujba în mâini. Abia o ducea. Ajunsă acasă, descoperă că aia merge cu benzină. Vine la taică‑miu și‑i cere benzină într‑o sticlă. Ăsta zice că‑i dă, dar tre să tragă de la mașină. Ia un furtun și sticla, coboară împreună la mașină. Deschide capacul de la rezervor, bagă furtunu înăuntru, celălalt capăt îl bagă în gură și suge pe ăla până începe să se arate benzina pe furtun. Atunci îl bagă în sticlă și aia începe să se umple. Când e sticla pân la buză, scoate celălalt capăt din rezervor, și cu asta basta. Cu gust de benzină în gură, taică‑miu o întreabă dacă nu vrea s‑o ajute cu drujba.
Veta, nervoasă, zice că nu. E copacu ei. Ea‑l taie.
Își ia sticla și intră în bloc. Umple rezervoru de la drujbă și iese cu ea afară, în grădinuța din fața blocului. Fără niciun fel de gând în cap, Veta pornește drujba, pune lama la trunchiul copacul și, spre mirarea ei, lanțul ăla intră în lemn ca‑n pită. E uimită de mirosul dulce care iese dinăuntrul trunchiului. Toți copii din fața blocului se opresc ca trăzniți și, cu gurile căscate, o privesc pe Veta tăind. Asta taie și taie, fermecată și ea de ce face, de gălăgia drujbei, de parfumul lemnului, de tăiatul în sine. Nici măcar o secundă nu i‑a trecut prin cap ce se va întâmpla când ditamai cireșul o să cadă.
La un moment dat a venit un halat alb la maică‑mea și i‑a spus să nu mai țipe atâta, că‑i deranjează pe ceilalți. I‑a arăta un loc pe o canapea și i‑a spus să șadă acolo și să tacă, că altfel o dă afară. Taică‑miu, din fire liniștit și pașnic, n‑a zis nimic. Maică‑mea nici nu mai putea vorbi. Eu mă străduiam să ies. Vedeam deja lumina. Mi s‑a părut interesant. Și nu era foarte complicat. Ceva din interior parcă mă împingea întruna să ies. O auzeam pe maică‑mea repetând:
E timpul! E timpul!
Și atunci am înțeles: timpul mă împingea să ies. Timpul ăsta era în burta femeii și mă voia ieșit.
(Poate că timpul era cu adevărat părintele meu.)
Lumina pe care o zăream la capăt era altfel de cât ți‑o imaginezi, stând atâtea luni acolo înăuntru. Înăuntru eram sub o cupolă roșiatică, ca într‑o catedrală uriașă, cu tavan de rubin.
De afară venea o lumină aproape albăstruie. Îmi plăcea. Am început să mă joc. Când închideam ochii, vedeam lumina roșiatică din interior. Când îi deschideam, vedeam lumina albăstruie. Apoi am început să închid doar un ochi, să pot vedea ambele lumini, în același timp. Și pe când mă jucam eu așa cu luminile celor două lumi între care mă aflam, o împunsătură puternică m‑a zdruncinat și brusc lumina albăstruie a devenit aproape orbitoare. Lumina roșie n‑o mai zăream, deși un ochi încă îmi era închis. Am fost acaparat de lumină. M‑a furat. Ochiul care fusese închis când am fost absorbit de lumina albastră și rece a rămas închis, păstrând, ca într‑un pumn, urma luminii roșiatice din cealaltă lume.
Auzind țipetele, halatul s‑a pornit iar spre maică‑mea, s‑o certe. Că era prea mult, prea mult! Chiar și pentru Urgențe. Deja înjura, pășind ca o namilă ce era pe marmura murdară de la urgențe, pregătit să‑și golească plămânii și creierul de ocările adunate acolo. Când buldogu ăsta a ajuns la canapeaua unde le ordonase alor mei să șadă era să se cace pe el – a văzut‑o pe maică‑mea cu un bebe în brațe, care plângea de mama focului. Cordonul ombilical îi ieșea de sub cămașa de noapte jerpelită, udă toată, și urca spre brațele ei, cum ședea într‑o poziție ciudată acolo pe canapeau aia murdară și‑mpuțită, din ceva imitație de piele, de culoarea muștarului. Taică‑miu, cu gura căscată, șocat pân la măduvă, uitase că există cuvinte.
Imediat ce‑a ajuns halatu la canapea, m‑am oprit din plâns. Mă uitam la el din brațele lu maică‑mea. Ăla, ca să fie al naibii, că acu nu mai putea să țipe la femeie, s‑a uitat la mine și a rânjit:
De ce‑i chior copilu?
Apoi s‑a cărat.
Maică‑mea, în toată harababura nașterii, n‑a observat nimic. Dar, când m‑a privit mai atent, într‑adevăr, aveam un ochi deschis și unul închis.
Urma să stea închis pe veci, cum se zice.
