© Elisabeth Baciu

Corp sfărâmat

sera din fotografie

mă golesc de țesut când dau de fotografie ceva straniu umple alungirea durerii poți sculpta cu cel promis timpul la pedală avea nasul cârn și umectat de priviri dinapoia lui geist abisal la fibonacci țesătura unui crist forjată la de janeiro el nu știa că toată viața îl jucase într-o formă alterată pe Sandu a rămas jumătate acurat memat în garaj trăia în furaj dormea complexul mamei niciun oedip doar mama mama mama și atât trăia întru ea jucase one man show la o lună după moartea ei suna morrison șiroaie de sânge nu curgeau curgea lumină nu spini pentru tine mamă pentru tine joc mă vezi mă auzi mamă am vrut să trăiești și să mă vezi jucând this is the end beautiful friend și mistuie adenda la final fără finalul care l-a pornit regie fără regizor producție pușcată dar anticipată de el mama lui pleca în timp ce repeta plecarea pentru ea dădea textul ei i-l dădea ca să trăiască o zi în plus a fost scandal a fost cu dat în judecată a fost cu amenințări și producție amânată am ajuns subiect de știre la otv în remake-ul lor eu plângeam nu puteam să râd știam că cezarul a fost luat și cântat pe jalea viului până la mine s-a întors mohicanul acasă și-a dat textul și-a dat duhul și-a sfâșiat istoria în orașul muribund minerilor le-a jucat minerilor le-a vorbit minerilor le-a spus că nu era actorul un joc mai instabil deficitul de regie el nu voia doar banii nu și crist crist crist voii întoarcerea în humă în huilă în lignit el credea că așa o să o-nvie pe mama lui Jim cânta în jalea viului fără mâini fără picioare cuiele erau în avanscenă îl rupse pe genunchi și pe brook și pe grotowski casa în flăcări fără barba eugenio știa spunea și crist el are alte scări de urcat el alte scări fără barba fără barba urca fără cuie și lemn urca juca urca cânta să-și mântuie valea urca cânta să deschidă brutăria urca să facă pâinea cânta să i-o dea copilului cânta acum crist despre madonna răstignită iubirea mea tu ierți ai iertat pe toată lumea numai nu și pe tine crist cânta this is the end my beautiful friend

home is a nonplace and it’s still 

luciul unghiilor sidefate

pozele din liniajul feminin lângă tufele cu hortensii, cireși și lilieci înfloriți 

(o poza fără flori nu e o poză corectă)

câinii din gară pe care îi mângâi cu durere 

cărora nu le pot replica iubirea

atât de mare

dulapurile cu haine din tinerețe

pardesiul maro cu umeri bufanți din anii 80

mirosul mamei păstrat în țesătura eșarfelor 

crema bună numai pentru călcâie și coate

borșul de lobodă și leurdă

pâinea coaptă în casă cu semințe

cafeaua care se mănâncă și prăjitura care se bea 

cu prune, cu nuci, cu brânză

mereu e o prăjitură făcută de ea

când ești acolo

strânsul legumelor în grădină

scrisul din nopțile confuze

hrănitul pisicilor vagaboande

peticitul dresurilor rupte

brodatul puloverelor mâncate de molii

cusutul găicii la o fustă antică și de demult

pătura de la ajutoare aduse de rudele din Germania 

pe care nu le-ai cunoscut niciodată

sub care dormi cu ea

bluza aia groasă și caldă din lână care te zgârie

ceaiul cules la timpul lui și uscat și pus în cutii

laptele dat prin strecurătoare

cacaua cu lapte de sâmbătă seara 

psihanaliza pe desenele animate și impactul lor asupra atașamentelor tale

pălării și mănuși și rochii căzute din pod

asortate de tine

încă mai selectezi poze și le scoți la kodak

n-ai încredere în metaspațiu

răbdarea din fața cărților scrise într-o limbă străină

biblioteca de acasă, mică și burdușită

dar strânsă de tine

mirosul de mobilă veche și mucegai 

răcoarea, umezeala, parchetul ros de cari

îți amintesc de deutsches haus și jocurile de la fasching 

jucăriile din beci sunt păstrate și ele

un melc cântăreț, un puzzle cu albă ca zăpada din care ai rupt câteva piese

au fost perfecte așa, precum cuburile lipsă cu

sissi a mea, cum te striga mama 

o credeai te identificai sperai 

că vei rămâne mereu

prințesa sissi

culorile groase din lemn dur și mine puternice

cele mai mișto creioane

nucul din fața blocului vara 

zăpada de pe garajul din fața blocului

gâtul întors către streașină 

să vezi cum coboară 

ploaia 

în timp înaintez doar cu spatele

în calm stau părți din mama 

stabilitatea crește locurile din care n-am reușit s-o scot

glumele mătușii

ia și poartă paltonul ăsta când ai să-l porți când ai să fii ca mine? crezi că tu nu o să te faci pampușcă? ia și le poartă acum cât se mai uită cineva la tine, fix puloverul ăla negru hâd îți trebuia, la tinerețea ta?

sarcasmul, zodia femeilor puternice care nu au voie să vorbească la masă 

femeile care sunt corectate de fiecare dată când spun ceva care deranjează masculul infailibil de la capătul mesei

mașina se oprește în curbă îmi amintesc toate violențele trăite până la 23 de ani 

debușeu 

e multă violență în lexic și reprezentare

ghiolban rapandulă duhleșo haloimes hachiță 

tata ascultă bătrâneasca 

la chilia în port de trei ori

ai vrea să-i iei durerea 

dar apoi

înțelegi că o duceți amândoi în forme diferite

vezi tot mai mulți bătrâni singuri 

cauți cauzele ascunse

te întrebi unde greșești

și tu 

și cei care stau pe margine

ești atentă? la ce ești atentă? din ce-ți compui viața? ce-ți spun alții? ce-ți spui tu despre tine?

stai îmbrățișată rar cu mama

tot mai rar 

când se întâmplă

sunt singurele momente în care nu mai justificați impulsurile violente

nu mai porți discuții interminabile despre bețiile tatei și loviturile patriarhatului asupra bărbaților pe care i-a crescut

am socializat distrugerea mai ușor și mai longeviv decât crearea legăturilor

conexiunilor

dăruirii

regres la limbaj

scoți sunete de fetiță sau de mâță 

ești copleșită 

susții eșecul parental și-l legeni cu milă și neputință 

poți crește doar de la distanță dar

căldura asta care nu te ridică te crește pentru toți anii de acum înainte

îți pui întrebările pe care ei le evită 

și chiar și așa

nimic nu se schimbă

cât timp nu sunt ale noastre

ești fata tatei mai mult asta pentru că tata nu te-a vrut sau nu a știut să-și arate iubirea 

fata tatei nu poate merge mai departe știe cum își accelerează boala

cât e realitate și cât e eticheta unui gând repetat cu rușine?

cheia e să nu înțelegi 

de aici emerg toate de aici începi 

să recompui afectul

mama alege doar pozele în care eu zâmbesc

le triază frumos pe toate

nu vede că pozele reușite sunt cele în care nu ies bine

tata îmi cere să îl scarpin așa cum îl ruga bunicul să o facă 

cu putere, în același loc, ritmic, până la sânge

deși îl enerva când era copil

acum face la fel cu mine

așa mă mângâia tata

și îl lăsam să o facă

cu lacrimi în ochi

la pieptul lui

ascunsă

se întâmpla rar

și erau printre puținele momente în care era afectuos

fără să știe cum să o facă

ai grijă, sapi o groapă la fată în cap, îl certa mama

de la capătul opus al blândeții, cel al lui katzi-katzi

(de la kratzen, aflam mai târziu, a scărpina în germană)

echivalentul acelei atingeri ușoare

calme

distribuită spontan 

spre toate sensurile buclelor

în linii de fugă care abia ating pielea

cercuri capabile să adoarmă orice durere

târziu

katzi-katzi 

să vezi locul lipsă

mama îmi mângâie picioarele și mâinile și îmi spune obsesiv cu aceeași expresie și aceleași lacrimi în voce 

așa făceam și eu cu mama în timp ce mă gândeam la cum va fi când n-o să mai fie 

faptul că mi-o spune mă face să nu-i pot mângâia mâinile și picioarele

simt că ăsta e poemul ei pe care nimeni nu-l poate replica

așa aș descrie-o pe mama, prin cuvintele ei despre Oma referitoare la ea din trecut în timp ce mă mângâie pe mine în prezent 

scriu și mă uit la ea plângând și sper că va exista cineva care să dea cândva de rândurile astea

să ne mângâie pe noi toate atingându-se

mama 

dacă e ceva ce aș fi făcut altfel

te-aș fi îmbrățișat

mereu

m-am dăruit târziu 

carnea frunzelor

atacul verdelui la coasă

azi foarfec tuberculi raniței nelocuite 

am adus deșertul unde rodea înmiit 

după noi nici dunele

rugăciune coborâtă la pământ 

vecii nu mai sunt ai vecilor

vecii au un corp geologic

cea mai mare dorință? 

a mea?

o comunitate terestră

să pot vorbi despre ce văd 

să simt pe deplin

ceea ce cred

chiar dacă mâine nu va (mai) fi adevărat

să eliberez pe cineva prin libertatea mea

iar lumea

să rămână vie

sunt

ceea ce nu spun despre ceea ce (nu) gândesc

și tot restul somatizat

prin mine

cu mine 

în mine

ție, femeie vulnerabilă și sensibilă și sceptică în putere

în unire cu umanul și nonumanul din viața ta

toată cinstea și mărirea

până la finalul vieții tale și al continuării celorlalte

aici

acum

și mâine

pe terra

Elisabeth Baciu