În Doppelganger1, Naomi Klein pleacă de la o frustrantă experiență personală – faptul că este confundată în mod constant cu Naomi Wolf, fostă feministă și liberal darling devenită peste noapte conspiraționistă și personalitate promovată de figuri marcante ale extremei drepte – și ajunge să exploreze tema dublului, care a tot bântuit literatura și filozofia la fel cum dublul își bântuie originalul. Încercând să-și apere brandul personal, o urmărește din ce în ce mai atent pe Naomi Wolf în aparițiile sale publice și ajunge să plonjeze în lumea conspiraționiștilor și a extremei drepte. Ceea ce descoperă este a mirror world, în care concepte, teme și probleme aparținând în mod normal stângii au fost apropriate și deraiate de cei aflați la capătul opus al spectrului politic.
În această lume paralelă se născocesc inamici – feminismul, antirasismul, activismul LGBTQ+, imigranții, soroșiștii – și salvatori deopotrivă. Rețeta este simplă și folosită cu succes în momentele de criză: se ia un grup social vulnerabil, i se aplică un strat nou de bias peste bias-ul deja existent și se aruncă grupul în prim-plan, pentru a fi ținta urii care în mod normal s-ar îndrepta spre sisteme politice/sociale/economice opresive. Neavând din capul locului prea mult capital social, grupul respectiv este numai bun de instrumentalizat.
Stă în natura bias-ului și a discriminării să creeze dubluri ale indivizilor din grupul-țintă, aceștia purtând mereu cu sine o umbră făcută din ură și prejudecăți. „A avea un astfel de dublu înseamnă că oricine ai fi, orice identitate ți-ai croi, oricât de diferit și de unic ar fi brandul tău personal și oricât te-ai deosebi de stereotipurile asociate cu cei asemenea ție, pentru hater vei fi un substitut al grupului disprețuit. Tu nu ești tu; tu ești dublul etnic/rasial/religios și nu te poți dezbăra de el, pentru că nu tu l-ai creat.“2
La început este mereu cuvântul. Cuvântul care îl etichetează pe celălalt drept subuman, brută, defect, indezirabil. Iar când cuvântul devine lege, oprimarea și, în cele din urmă, exterminarea nu sunt departe. Dar cuvântul are deopotrivă puterea de a crea și de a distruge. The word is mightier than the sword, se spune. Cuvântul poate distruge tiranii și crea noi identități, în interiorul cărora să ne simțim mai în largul nostru. Asupra limbajului și a mentalităților se poate acționa și, în contexte favorabile, pot deveni ele însele instrumente ale acțiunii. Dar, la fel cum la nivel individual pulsiunile întunecate pot fi reprimate, însă niciodată nimicite, la nivel colectiv au loc întoarceri recurente ale refulatului: obscurantismul, frica de celălalt (care ia forma urii), renunțarea la libertate pentru a avea mai multă siguranță, mai multă claritate. Daddy is home and he is pissed, ni s-a spus de la tribună, iar noi am râs.
E absurd să crezi că stânga culturală și-a cerut-o, că prea am exagerat cu drepturile pentru femei și minorități, cu relativizările și cu scepticismul față de adevărurile tradiționale. E absurd să crezi că extremismul este o reacție firească la progresismul exagerat, la revendicările de mai bine pentru mai mulți oameni. Nu este de datoria victimei să se comporte în așa fel încât să nu stârnească furia agresorului. Orice individ are dreptul să-și construiască identitatea după bunul său plac și să-și definească realitatea în termeni proprii. Dar iată că am ajuns în situația absurdă în care albii se cred discriminați pentru că nu mai au întâietate la angajare, bărbații se simt discriminați pentru că nu mai pot hărțui femeile, iar bogații, pentru că li se cere să plătească taxe.
Am plecat de la interpretări multiple ale realității și am ajuns la ignorarea completă a realității, înlocuibilă oricând cu fapte alternative. Am plecat de la chestionarea adevărurilor date și am ajuns la dezinteresul total față de adevăr. Are loc nu doar o pervertire a sensului cuvintelor, ci și o deconectare a acestora de la realitate.
Se produce deci o dublă dublare: mai întâi a individului din grupul-țintă, cu o identitate care nu-i aparține, și apoi o dublare de tip evil twin, a progresistului cu progresistul inversat care vede discriminare acolo unde nu este decât pierderea privilegiului și care, în loc să deconstruiască pentru a elibera individul de povara ideologiilor încrustate în cultură, creează realități false și iluzii de salvare. Trăim într-o din ce în ce mai derutantă cameră a oglinzilor, în care originalul este greu de diferențiat de doppelganger.
Pentru a explica acest fenomen, măcar și parțial, putem invoca două aspecte ale naturii umane: failibilitatea cunoașterii și tensiunea dintre dorința de a aparține unui grup și cea de a fi unic. Pe de o parte, atunci când am introdus relativizările, deconstrucțiile și resemantizările ca acte de contestare a sistemelor de putere, ne-au scăpat consecințele ultime ale acestor demersuri. Și nu avea cum să nu fie așa. Am crezut că, într-o eventuală revenire a refulatului, acesta va fi sublimat și integrat, că nu putem să ne întoarcem de unde am plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu alte cuvinte, că progresul este garantat și că nu se poate merge decât înainte.
Pe de altă parte, așa cum observă Naomi Klein, în inima individualității stă o tensiune fertilă, care nu trebuie neapărat rezolvată: cea dintre dorința de a ne separa de ceilalți și de a ne apăra unicitatea și dorința de unitate și comunitate. Problema este că există un bias cultural în favoarea individualismului și a excepționalismului, iar solidaritatea și ajutorul reciproc sunt descurajate, puse în umbră, dacă nu pedepsite de-a binelea.
Manipularea și conflictul fabricat sunt forțe centrifuge care împiedică coalizarea unor grupuri distincte, dar cu scopuri imediate comune. Ar trebui să răspundem cu solidaritate la încercările de divizare, iar la fragmentare și asmuțire, cu toleranță și ajutor reciproc. Dar depășirea crizei cere sacrificiu. Ce suntem dispuși să sacrificăm pentru a face față acestui tsunami ideologic pe cale să ne înghită?
