Orașele se citesc diferit după ce ajung în literatură: uneori, o stradă devine recognoscibilă abia după ce a fost descrisă într‑un roman, iar un cartier începe să capete alte sensuri prin vocile personajelor care îl locuiesc. De la această idee pornește Harta Literară, o platformă care cartografiază locuri, autori și cărți, invitând cititorii să exploreze Bucureștiul, Timișoara, Brașovul și Iașiul prin literatura care le‑a imaginat și le‑a păstrat în memorie. Proiectul reunește repere literare, fragmente din opere și trasee tematice care invită cititorii să descopere orașele prin cărțile care le‑au avut ca decor, subiect sau punct de plecare.
Unul dintre autorii incluși în proiect este Andrei Gogu (n. 1995), prozator și profesor de română & engleză. Debutul său, Tatăl meu care ești pe pământ (Litera, 2025), a obținut Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry și Premiul Tânărul Prozator al anului 2025. În paginile acestui roman, Bucureștiul nu este doar decor, ci un spațiu în care relațiile de familie, precaritatea, credința, memoria și viața cotidiană se întâlnesc și se influențează reciproc.
Georgiana, creatoarea proiectului Manele și Cărți, l‑a invitat pe Andrei să vorbească despre orașul pe care îl scrie și îl locuiește, despre felul în care spațiul urban modelează literatura și despre traseele personale care ajung, uneori, să devină trasee de lectură.
Salut, Andrei! Unde e pentru tine locul ideal de scris?
Într‑un scaun de pescar, pe malul Borcei (un braț al Dunării), la umbra răcoroasă a pădurii de plopi, cu picioarele într‑un nisip alb, fin și rece. În lipsa acestui loc, scriu la mine acasă, în fotoliu, lângă motan, înconjurat de cărțile care mă inspiră.
Cum arată pentru tine Capitala? Și ce locuri sunt pe harta ta literară?
Am început să cunosc Bucureștiul când am venit la facultate, așa că pentru o vreme Capitala a fost traseul Universitate – Centrul Vechi – Parcul Tineretului. Aveam căminul lângă parc, iar lângă cămin – casa lui Bacovia. Destul de aproape era și casa lui Arghezi, cu mormântul lui Zdreanță și cu livada din care vindea fructe pentru a se întreține în perioada comunistă. Literar vorbind, l‑am descoperit mai ales când i‑am studiat pe interbelici: Curtea Veche, Lipscaniul și Covaciul lui Mateiu Caragiale, cafenele literare ale lui Mihail Sebastian, Calea Victoriei la Camil Petrescu. Ioana Pârvulescu, care mi‑a fost profesoară, a reușit cel mai bine să construiască din mărturii un panoptic al Bucureștiului din acea perioadă: „Priviți atâți trecători murdari până la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia târând‑și paltoanele și galoșii.” Plimbările de multe ori încep occidental și se încheie oriental pe același bulevard: „Dacă mergi pe Bulevardul Brătianu (azi Magheru) până în Piața Brătianu, te simți american, căci cea mai reprezentativă arteră din Bucureștiul modern «pare a fi importată din America. Nu numai sgârie‑norii, ci și magazinele de automobile, elegantele stații de benzină, hotelurile, cinematografele și lărgimea străzii trezesc această impresie». În schimb, dincolo de Piața Brătianu, «axa aceasta care taie Bucureștiul de la Nord la Sud e dominată de aspectul oriental»” cu „șirurile lungi de covoare atârnate de negustori pe uluci”. Pe Calea Victoriei „la fiecare pas, se‑aud râsete, chicotiri, isbucniri de veselie și de voie bună”. În Cișmigiu întâlnești „un insistent convoi de rahagii, limonagii și proprietari de castele de băuturi”.
Cât privește harta mea literară de azi, prefer acele narațiuni care mă duc la periferie și în zonele verzi ale Bucureștiului, deși cineva ar putea argumenta că centrul vechi atrage cele mai periferice manifestări. Clădirile cu mai mult de două etaje nu‑mi vorbesc prea mult, sunt prea suprasaturate de destine pentru mine. Copil crescut la țară, caut spațiul și natura. Dacă vrei să mă ucizi, pune‑mă într‑un bloc a cărui priveliște să fie alt bloc, cu o parcare imensă la parter și niciun copac (sau câțiva îngropați în beton). Bineînțeles că poți exploata literar angoasa asta, dar eu prefer crizele din spații mai respirabile, în care oamenii își sunt mai puțin anonimi.
Când construiești o poveste, spațiul apare primul sau îl descoperi odată cu personajele și scenele?
În cazul meu nu apare niciodată spațiul mai întâi. Dă‑mi un personaj și ți‑l pot pune în orice spațiu, cu cât mai improbabil, cu atât mai satisfăcător, dar dacă îmi dai mai întâi spațiul, va trebui să aștepți până când găsesc destinul potrivit care să se manifeste în el. În timp ce construiesc fișele de personaj, cu dorințele, contradicțiile, obsesiile, fricile, obiceiurile, principiile, conflictele, ticurile, limbajele & relațiile lor, îmi vin treptat și spațiile necesare developării acestora. Să știi că asta e o întrebare pe care mi‑am pus‑o des ca scriitor: De ce mie nu‑mi vorbesc spațiile? Și am ajuns la concluzia că, de fapt, spațiile nu vorbesc niciodată de unele singure. Ele vorbesc ori prin prezența, ori prin absența omului.
Crezi ca locurile sunt esențiale sau decorative în cărți? E mai important să îți imaginezi unde are loc acțiunea sau ce se întâmplă în carte?
Un hobby de‑al meu este să mă uit la documentare despre evoluția biogeografică a insulelor. Ce le face fascinante este că sunt laboratoare ale influenței sau lipsei de influență a omului sau a altor specii de animale și plante. Fiind medii relativ închise, cu limite clare și populații adesea izolate genetic, ele ne permit să urmărim, ca într‑un experiment natural desfășurat de‑a lungul mileniilor, cum întregul echilibru biologic este perturbat sau prezervat de existența, dispariția sau sosirea unei specii. Ținând cont și de faptul că mai toate conflictele geopolitice de azi și din istorie sunt inerent legate de felul în care geografia permite accesul la resurse, devine clar că ar fi o greșeală ca locurile să fie folosite și citite doar ca decor. Deși am nevoie inițial de personaje, acestea nu pot exista în afara unui mediu foarte bine controlat (de mine) și alocat în funcție de necesitățile lor psihologice și sociale.
Faptul că, în Tatăl meu care ești pe pământ, l‑am făcut pe Iulian student la Geografie nu este o alegere aleatorie, după cum îi relevă alt personaj: „Crezi că e o coincidență că un tânăr care nu a avut niciodată un loc de care să aparțină a ales Facultatea de Geografie?” Alcoolismul și incapacitatea de a menține o slujbă și un venit constant ale tatălui său i‑a obligat pe Iulian și pe mama lui să‑și schimbe constant domiciliul de‑a lungul copilăriei, ceea ce i‑a creat un profund sentiment de neapartenență și o temere atotprezentă de a ajunge fără adăpost. Cartierul Roșu, unde locuiește Iulian, este un dreptunghi închis pe trei laturi, ceea ce face ca străinii să nu îl tranziteze, iar asta îi unește pe locuitori aproape ca într‑un sat, ceea ce favorizează profesia de pseudopsiholog a lui Iulian, care ajunge să consilieze multe din femeile cartierului tocmai fiindcă competența lui se răspândește mai ușor într‑un mediu semi‑închis.
Curtea lui Lică, în care tronează muntele uriaș de fiare vechi, cu tuneluri ascunse și alambicate, cu păsările, pisicile, câinele și calul care îi formează ecosistemul, cu focul veșnic aprins de la poalele sale, este probabil centrul lumii pe care am creat‑o, locul care ascunde și relevă trecutul cu ajutorul obiectelor și confesiunilor.
Grădinile cartierului Roșu, alături de Lacul Morii, sunt locuri ale revoltei și ale libertății pentru Magda, pe când Breaza este cel al condiționării și înstrăinării. Casele abandonate de pe strada Cătinei și culoarele vegetale de pe Dedulești sunt locuri ale abuzului asupra femeilor și fetelor, pe când restaurantul Miam Miam din Drumul Taberei, cu terasa sa vietnameză deasupra căreia se plimbă pisicile, este resemantizat dintr‑un loc al traumei într‑unul al vindecării.
Iulian învață să iubească într‑o cameră care adăpostește sute de cactuși, Magda – într‑una cu sute de cristale. Amândoi își trăiesc copilăria lângă Dunăre, într‑o luncă în care vânează fazani, raci și crapi. Tatăl lui Iulian învață ce înseamnă lumea într‑un cinematograf improvizat într‑o sufragerie, tatăl Magdei – într‑o cameră în care frigul era amorțit doar de un dispozitiv improvizat care fura curentul satului. Și lista continuă. Spațiile sunt vitale pentru a defini cine suntem și cum ne raportăm la noi și la ceilalți. Ele ne determină de cele mai multe ori acțiunile, așa că nu le putem separa, iar scriitorii care o fac, riscă ori să plictisească, ori să nu rămână în memoria cititorilor.
În romanul tău apar teme grele: discriminarea, istoria romilor, alcoolismul, moartea, abuzul. Au fost teme pe care ai simțit de la început că trebuie să le abordezi sau au crescut organic din personaje și povești?
Documentarea a început cu alcoolismul și cu constelațiile familiale. Ambele erau lucruri prezente în biografia mea, dar eu aveam nevoie să le cunosc nu doar ca o persoană care a suferit consecințele lor, ci și ca antropolog, medic și psiholog. Alcoolismul are rădăcini culturale foarte adânci, iar modul în care se transmite genetic și societal este unul voalat și insidios. Pe parcursul părții dedicate lui Iulian, s‑au adăugat alte subiecte care au necesitat cercetare: ateismul, anticapitalismul, trauma și atașamentul, armata română din anii `90, ceasornicăria, lagărele de ofițeri din Siberia din Primul Război Mondial, lipsa liberului arbitru despre care vorbește Robert Sapolsky (tot ceea ce facem este rezultatul unor factori care scapă controlului nostru: gene, hormoni, neurotransmițători, nivelul de zahăr din sânge, microbiomul intestinal, educație, traume, mediul social și istoria personală), vinovăția și lipsa valorilor personale în viziunea lui Nietzsche asupra creștinismului. Despre mai toate aș fi putut improviza câteva idei, dar un roman îți cere să știi tot despre un subiect până să alegi cât să abordezi din el. Fiecare subiect a avut cel puțin un document cu notițe. Bineînțeles că nu mă folosesc niciodată de tot ceea ce conspectez (probabil de vreo 40%) și nici nu ar fi bine să o fac. Informația trebuie subordonată poveștii și nu povestea informațiilor. Altfel, cartea se va transforma într‑un glosar enciclopedic.
Odată cu partea Magdei, s‑au adăugat teme noi: rasismul, deportarea romilor în timpul regimului Antonescu, memoria, feminismul, psihologia fiicelor fără tată, pedagogia, istoria de sclavie a romilor, violul și altele. Acestea sunt cele pe care inițial nu mi le propusesem, dar au crescut organic din personaje. De ce? Fiindcă personajele mele secundare au refuzat să fie laconice. Fiecare dintre ele mi‑a pretins să‑i creez o istorie, să arăt cum traumele lor din copilărie au ajuns să le dicteze prezentul vieții de adult. Literatura pe care mi‑o doresc e una informată. Andrei de acum mai mulți ani, dacă ar fi fost pus să scrie o poveste despre un rom, în primul rând nici nu l‑ar fi numit rom. Și l‑ar fi construit din clișee și stereotipuri. Lică, de exemplu, trebuia să fie inițial doar un comic relief, dar i‑am permis să existe în afara experienței mele pentru a putea învăța de la el: „Stai puțin, domn autor, tu ai habar că în spatele glumelor ăstora stă familia mea deportată și ucisă în cel de‑Al Doilea Război Mondial? Tu știi că felul în care mă vezi are în spate un mileniu de discriminare în Europa și 500 de ani de sclavie în Țările Române? A, doar intuiești? Intuiția ta e egală cu zero. Pune mâna și citește, privilegiatule.” La început, am creat‑o pe Magda doar cu scopul de a fi iubita protagonistului, adică, în mare, un obiect supus privirii, dar ea a prins viață, mi‑a dat o palmă și mi‑a spus: „N‑ai idee cât de greu a fost și cât de greu e să fii femeie în țara asta. Ai frica de a ieși noaptea pe stradă? Ești tratat ca un obiect ce trebuie câștigat sau controlat? Vocea și voința ta sunt secundare? Nu? Atunci pune mâna și citește, ignorantule.” Narcis m‑a îmbrățișat mirosind a alcool și mi‑a spus: „Doar mie aș vrea să‑mi fac rău dacă aș putea, dar nu pot. Tot ce îmi fac mie îi afectează și pe ceilalți. Am pierdut controlul asupra propriei vieți. Nu știu cum am ajuns aici. Poate afli tu pentru mine.” Viorel mi‑a evitat privirea, dar mi‑a zis: „Cel mai ușor lucru pe care ai putea să‑l faci este să mă descrii ca pe un agresor. Cel mai greu este să interoghezi contextul care m‑a creat.” Leontina a privit în gol și a adăugat: „Știu că ai mei m‑au traumatizat. Am vrut ceva mai bun pentru fiică‑mea, dar n‑a avut cine să‑mi dea instrumentele necesare.”
Literatura a fost întotdeauna o pasiune pentru tine?
Nu, prima mea pasiune a fost pescuitul, apoi bicicleta, apoi jocurile pe calculator. Când bunica mi‑a interzis să stau toată ziua cu ochii în monitor, vremea nu era potrivită pentru bicicletă, iar documentarele TV despre animale și cele despre războaiele mondiale le văzusem deja de câteva ori, așa că singura opțiune rămasă a fost biblioteca. Am scos din ea Colț Alb, apoi Cireșarii, apoi Adam și Eva al lui Rebreanu și ușor‑ușor am citit mai tot, apoi am început să‑mi dau obsesiv banii de dulciuri pe cărțile lui Eliade și altele care îmi lipseau. Cred că din exemplul meu reies două necesități absolute pentru mediul unui copil: biblioteca și plictiseala. Nimic nu dezvoltă mai mult autoreflexivitatea și creativitatea decât acestea două. O covârșitoare diversitate de probleme contemporane pornesc de la faptul că ne ferim de plictiseală.
Ce te‑a determinat să scrii? A existat un moment cheie care ți‑a rămas în minte?
Probabil moartea tatălui meu, descrisă în roman sub forma morții mamei lui Iulian, pe care, deși tulburătoare, am calibrat‑o la o intensitate mai mică decât ce mi‑a fost dat mie să văd în realitate. În timp ce asistam șocat la moartea lui, lângă patul de spital, o voce interioară îmi spunea: „Nu am loc. Nu am loc în mine pentru toată durerea asta.”, iar alta: „Nu mai am timp. Nu mai am timp să creez amintiri noi cu tata. Asta e ultima. De ce a trebuit ca ultima să fie cea mai groaznică?” În acel moment, departe de mine gândul că voi scrie despre moartea tatei, dar l‑am avut după ce i‑am văzut certificatul de deces. Avea în el o rubrică de mențiuni unde nu era scris nimic, și m‑am gândit: „Astea rămân după tine? Niște rânduri goale și un fiu plâns? Ai avut o moarte previzibilă și violentă. Viața ți‑a fost neimportantă și tristă, predispusă sedării și uitării. Ai fost în depresie, ți‑ai făcut rău ție și altora prin dependențe și nu ai putut să‑mi fii tată, dar, paradoxal, această distanță te‑a făcut cel mai blând și mai înțelegător om din viața mea. Puteam să‑ți spun orice. Nu judecai. Erai definiția ratatului și primeai zilnic judecata altora. Știai mai bine. Erai mândru de mine orice aș fi făcut. Mă priveai ca pe o anomalie fericită și improbabilă și păstrai un spațiu între noi, de parcă lipsa influenței tale asupra mea era cel mai mare dar pe care mi l‑ai fi putut da. Nu ți‑ai dat seama că lipsa influenței e în sine o influență. Nu. Nu accept ca din tine să rămână doar rândurile astea goale.”
Așa că le‑am umplut. Tatăl lui Iulian nu este tata, are o disfuncționalitate pe care al meu nu a atins‑o, dar i‑am conferit același tip de afecțiune pentru fiul său pe care tata mi‑o purta mie.
Câțiva cititori m‑au întrebat de ce am ales să o omor pe mama lui Iulian dacă tatăl meu este cel care a murit în realitate. Răspunsul, pe lângă cel evident că romanul nu e autobiografic, este că am vrut să‑i fac viața lui Iulian mult mai grea prin a‑i lua singurul sprijin, pe mama sa, explorându‑i în același timp relația disfuncțională cu tatăl. Dacă el ar fi murit și mama ar fi trăit, mi‑ar fi fost mult mai greu să creez tensiune și tragism.
„Cum găsește căprioara apa rece de izvor…” Cum ajung manelele de petrecere într‑o carte publicată la o mare editură din România?
Criticile aduse manelelor sunt că promovează agresiv criminalitatea, vulgaritatea, materialismul, machismul, estetica vestimentară kitsch și sentimentalitatea iubirii triviale, că hipersexualizează și obiectivează femeia, în același timp în care perpetuează modelele patriarhale rigide pentru ambele sexe. Ca să‑l parafrazez pe Adrian Schiop, față de muzica lăutărească tradițională, care avea ca teme iubirea, despărțirea, copiii și greutățile vieții, manelele moderne gravitează constant către bogăție ostentativă, femeia tratată ca obiect de consum, neîncrederea generalizată în oameni și șmecheria. Putem recunoaște că multe versuri sunt problematice fără să pierdem din vedere că genul, ca fenomen cultural, are legitimitate și funcție socială. Ideea că ele sunt un simptom al inculturii ignoră rădăcinile istorice. Costin Moisil ne spune că „maneaua pare să fie un termen generic care, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, desemna diverse muzici orientale din vremuri contemporane sau timpurii”. Ea era un subgen al muzicii lăutărești care încapsula teme turcești și care era cântat la curțile boierilor. În România anilor 1960, ele au reprezentat o formă simbolică de opoziție a comunităților rome din mahalalele marilor orașe dunărene, ca reacție la excluderea lor din societatea românească, ulterior devenind o expresie a unui protest al oamenilor obișnuiți, indiferent de etnie. Cu alte cuvinte, ele au devenit un limbaj muzical cu funcție socială de contestare și supraviețuire culturală, care, după revoluție, a reprezentat o oglindă a tranziției post‑comuniste, cu toate simptomele ei, inclusiv libertatea haotică a capitalismului de piață. Recomand articolul lui Ștefan‑Tudor Baciu din Revista Cultura, care ilustrează cum maneaua a ajuns să constituie centrul pieței mainstream și să influențeze genuri pop de sinteză, ajungând la categorii de public care până nu demult o respingeau.
Ca să‑ți răspund la întrebare, dacă manelele nu ar fi fost prezente în povestea mea, atunci ea nu ar fi fost verosimilă. Ele sunt fundalul unei bune părți din cotidian și nici măcar cel mai elitist om nu ar avea cum să se izoleze într‑o bulă prin a cărei membrană să nu pătrundă vreun vers dintr‑o manea. Pentru personajele mele, ele sunt o anumită formă imperfectă de descărcare și de terapie.
Mi‑aș fi dorit ca în timpul scrierii să fi știut de una de care am aflat între timp și care mi se pare o radiografie tristă a realității alcoolismului din România. Hai să ne uităm puțin la câteva versuri din melodia „Bea, mă” a lui Florin Minune. Observăm mai întâi disfuncționalitatea și asumarea tragică a dependenței: „Astăzi m‑au prins la sevici` / Cu sticla în gură / Mi‑au spus că mă dau afară / Pentru băutură / Că n‑am voie să vin beat / Nici măcar o zi / Știu asta, dar n‑am ce face, fie ce o fi”. Vedem conștientizarea și încercarea de abstinență: „Am încercat să mă abțin / Am aruncat sticla cu vin”, pentru ca ele să fie sabotate de comportamentul învățat și de presiunea grupului: „Dar când îmi este mai bine / Tot vine unu și spune / Bea, mă.” Împotrivirea există: „Nu beau, mă”, dar, în absența sprijinului social și instituțional („Nu știu cum să fac / Nu știu cum să scap”), individul cedează: „Bea, mă / Bine, mă”. Se refugiază uneori în religie, dar ea nu oferă soluții în fața dependenței antropomorfizate: „Doamne, ce să fac? / O fi înger, o fi drac / Îl văd peste tot mereu / Sau e doar în capul meu / Degeaba încerc să fug / Degeaba‑ncerc să m‑ascund / Că la prima cotitură / M‑așteaptă cu sticla‑n mână”. Dar drama capătă acum o a doua perspectivă, cea a soției care proiectează asupra lui Dumnezeu greșeala de a‑și alege un partener dependent: „Ce mai bărbat, Doamne, mi‑ai dat / Of, Doamne, ce mai bărbat” și care îi stigmatizează dependența prin a‑i atribui vina exclusiv caracterului slab, ignorând faptul că e o boală: „Ce ai, măi, bărbate? Ai înnebunit? / De o săptămână umbli matolit” din cauza presiunilor financiare: „Unde ți‑e leafa? / Spune unde e / Ai dat‑o pe băutură / Ți‑ai băut mințile”. Dependența antropomorfizată continuă să‑l bântuie la propriu pe individ, invadându‑i orice spațiu: „Când acasă am ajuns / Mi s‑a părut că aud ceva / Este așa cum ți‑am spus / El era în debara”. Ba chiar capătă voce și îi repetă condiționarea de către mediu: „Eu o sticlă / Tu o sticlă / Dai pe gât băuturică / Pentru că te simți mai bine așa”. Încercarea de împotrivire persistă: „Du‑te, mă, de aici!”, dar vocea îi reamintește condiția tragică: „Orice ai face / Tu știi bine / Că n‑ai cum să scapi / De mine / Pentru că eu sunt în mintea ta” și își declară omnipotența: „Nu sunt înger, nu sunt drac / Însă eu fac și desfac”, pentru ca apoi să‑i stabilească destinul: „O să mă țin după tine / Până n‑o să ai un ban / Și‑ți garantez că o să bei / Până o să cazi în șanț”. În final, autoperpetuarea comportamentului e singura opțiune: „M‑am trezit de dimineață cu dureri de cap / M‑a apucat mahmureala când eram în pat / A venit unu cu sticla și‑mi spunea întruna / Dacă vreau să mă dreg, să beau încă una”. Uite cum o manea poate deveni o mărturie asupra lipsei de sprijin pentru dependenții de alcool (centre de dezintoxicare decontate de stat, consiliere psihologică pentru adicții, grupuri de sprijin), adică un strigăt de ajutor.
Din ce am scris mai sus aș vrea să punctez că eu văd manelele ca pe o oglindă a unei părți semnificative a societății românești, cu bune și cu rele. Nu‑ți place ce vezi? Nu spargi oglinda, ci încerci să schimbi ceea ce se reflectă în ea. Când guvernele vor alege să aplice legea și să aloce educației 6% din PIB sau chiar mai mult (ținând cont că suntem în coada clasamentului UE), când vor exista recunoaștere, reconciliere, justiție reparatorie și reforme structurale la nivel instituțional și societal pentru cele cinci secole de sclavie romă care ne prefacem că nu există, când vor exista programe sociale reale de recalificare profesională și acces la educație pentru adulții cu venituri mici, când partidele politice nu vor mai fi controlate de grupări mafiote care lucrează în interes propriu, atunci și versurile din manele se vor schimba. Între timp, oglinda nu poate fi spartă. Ea va continua să arate ce nu vrem să vedem.
Și 3 cărți favoritele din literatura română.
Tudor Arghezi – Cimitirul Buna‑Vestire. Gheorghe Crăciun – Pupa Russa. Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă.
