Andra Rotaru a publicat volumele Într-un pat sub cearșaful alb (Vinea, 2005, fraACTalia, 2015), Ținuturile sudului (Paralela 45, 2010), Lemur (Cartea Românească, 2012) și Tribar (Nemira, 2018). Cărțile ei au fost traduse în SUA, Germania & Spania. Interesată de fuziunea poeziei cu alte medii, dezvoltă proiecte interdisciplinare în care cercetarea și dialogul cu diverse discipline devin metode de co-creație. A beneficiat de câteva burse și rezidențe literare: International Writing Program, Iowa University (SUA, 2014), Literarisches Colloquium Berlin (Germania, 2023), Grazer Stadtschreiber:in (Austria, 2024/2025), Culture Moves Europe, Aarhus (Danemarca, 2026). Poți afla mai multe despre proiectele Andrei aici.
Salut, Andra! Ai beneficiat de multe rezidențe literare de-a lungul timpului. Cum ai resimțit presiunea lor? Te forțează să te autodepășești, mai ales când scrii o carte nouă?
Rezidențele sunt foarte diferite între ele. Poți pleca la drum cu speranța că organizația, fundația sau entitățile care creează niște mecanisme culturale te vor implica în viața literară sau artistică, că-ți vor facilita suficiente contacte încât să te miști lejer într-un spațiu necunoscut etc. Dar, deși în mare parte a timpului se pot întâmpla toate aceste lucruri aproape magice, alteori te poți izbi de coloratura politică locală, de mentalități abuzive, de figuri autoritare sau de o realitate în care trebuie să știi și cum să te protejezi. Și am mai aflat ceva esențial: e bine să vorbești cu scriitorii care au fost înaintea ta în acele spații. Uneori, experiențele altora îți pot confirma intuițiile proprii.
E clar că rezidențele provoacă, te scot din zonele de confort, te apropie de alți scriitori sau artiști, te pun în multiple ipostaze noi, îți deschid ochii spre alte abordări creative, și aș tot continua. Am auzit de multe ori spunându-se despre rezidențe că „îți oferă timp și spațiu să scrii”. Ar fi ideal să existe resursele potrivite pentru toate nevoile specifice: pentru mamele cu copii mici, pentru familiile monoparentale, pentru cei cu dizabilități fizice sau neaparente etc. Acum sunt și rezidențe online, și hibride, și granturi de mobilitate individuală cu o durată pe care ți-o alegi în funcție de necesitate și posibilitate.
În cazul meu, am aplicat la rezidențe în funcție de contextul în care mă aflam și de stilul de viață din acel moment – când am fost selectată să merg la Literarisches Colloquium Berlin, copilul meu avea 7 luni, dar marele avantaj a fost că erau family friendly și am aflat că găzduiseră și bursieri cu nou-născuți. Au fost și open call-uri la care am aplicat stând în beznă, lângă patul copilului, înaintând noapte de noapte ca melcul în multiplele cerințe ale candidaturii. Așa am aplicat la bursa Grazer Stadtschreiber:in (Scriitorul Orașului Graz), pe care am obținut-o în 2024-2025.
Sunt multe momente de vulnerabilitate sau de plafonare, de viraje și vârtejuri, suișuri și pante de toate felurile. Și, uneori, de bucurie prelungită.
Una dintre cele mai recente experiențe, cea din Aarhus, a fost un fel de best of. Am aplicat pentru prima dată la o bursă de mobilitate culturală prin Culture Moves Europe, un program implementat de Goethe-Institut. Open call-ul are rolling deadline și poți sta fără stresul că ai ratat deadline-ul unic, cum e la alte granturi. Btw, e un program care are și niște top-ups (sprijin suplimentar), unul dintre acestea oferind un mic ajutor financiar celor cu copii.
Aarhus a fost orașul perfect pentru cartea la care lucrez în prezent, mai precis o arhivă poetică a celor dispăruți pe mare. Am întâlnit oameni deschiși (danezii sunt supranumiți, de altfel, și „latinii nordului”), biblioteci ofertante, muzee multisenzoriale. Mi-am petrecut mult timp în zonele de coastă, dar și în zonele clădirilor ultramoderne (Isbjerget, Aarhus Øje, Bølgen, Fjordenhus etc.), unde am făcut înregistrări audio. A fost șocant că, față în față cu asemenea simboluri arhitecturale de milioane de euro, se întindea o mare lipsită de viață, cu specii dispărute și recife moarte, atât din cauza deversărilor de substanțe toxice din zonele agricole, cât și a încălzirii globale.
În timpul proiectului, devenise și mai evidentă importanța explorării și a interacțiunii cu limbajele și experiențele specifice altor spații și medii. Am cercetat (timp de două luni) și istoria maritimă din perioada vikingă până în prezent, am cunoscut și o parte din comunitatea oamenilor mării.
Am purtat dialoguri care m-au familiarizat cu limbajul apei, cu o gândire impregnată de referințe marine și maritime, cu identitatea acvatică, îndreptându-mi perspectiva terestră spre cea oceanică – pe scurt, Blue Humanities. Am discutat cu piloți maritimi, scafandri, marinari, experți în managementul integrat al zonei costiere și de climă, salvatori din cadrul pazei de coastă, arheologi, manageri ai unor centre de sprijin pentru marinari, navigatori amatori, scriitori, editori și fotografi.
De altfel, ca să mă apropii de peisajul literar nordic, am citit multă literatură daneză tradusă în limba română sau în engleză. Una dintre cele mai asidue traducătoare din limbile nordice vechi și moderne în limba română, Flavia Teoc, locuiește în Aarhus, și întâlnirile cu ea mi-au deschis noi perspective. De asemenea, fiind poetă, prozatoare și cercetătoare, cărțile ei au un limbaj de neegalat, care m-a inspirat continuu.
Bølgen (Valul), Vejle, Danemarca © Andra Rotaru
Ce înseamnă riscul pentru tine? I-ai încuraja pe scriitori să riște?
Ca să rămân în zona maritimă, aș cita o superstiție a navigatorilor, care are și o bază științifică: Red sky at night, sailors’ delight; red sky in the morning, sailors’ warning.
Nu știu ce însemnătate mai au superstițiile astăzi, nici dacă riscul, atunci când îți este definit, mai rămâne într-un stadiu ipotetic sau nu. Până și etimologia cuvântului „risc” e strâns legată de lumea maritimă, de pericolele navigării pe ocean și posibilitatea izbirii de stânci. Poate un pictor sau un fotograf ar fi atras să se ducă cât mai departe în căutarea unor provocări ieșite din comun, să surprindă ceea ce pentru alții ar părea un risc extrem. Poate că arta, în general, presupune riscuri.
De mică am crescut cu vederi din țări exotice, cu nume greu de pronunțat, cu povești cu pirați, vapoare și bărci de toate tipurile. Am crescut așteptând revederea cu cei dragi după luni de zile și cred că s-a creat un tipar al lucrurilor neobișnuite care se întâmplă cu o frecvență constantă, o frenezie și o bucurie pe care ți-o dau libertatea și călătoriile în necunoscut. Astăzi, asociez necunoscutul cu bucuria și dorința de explorare, e aproape o experiență sinestezică.
Și e minunat când, structural, unele lucruri din copilărie ajung să te definească și mai târziu – riscul l-aș numi aventură, cu toate consecințele tumultului. Cu doza de imprevizibil și adrenalină și bucurie pe care o pot aduce teritoriile noi, gata de explorat.
Într-un alt interviu, ai spus că în noul tău volum, care urmează să apară în colecția Vorpal de la Nemira, „omul nu mai ocupă locul central. Locul central este ocupat de spații, teritorii, direcții și trasee care se creează pe măsură ce personajele evoluează. Teritoriile definesc personalitatea celui care le explorează și le descoperă”. Există o dinamică de codependență între teritoriu și om?
Când te uiți pe hartă și vezi ce suprafață imensă e ocupată de apă, poți spune că „apa nu e habitatul natural de viețuire a omului”. Dinamica a fost de-a lungul timpului intensă, cu o apă care a dat (hrană), dar a și luat (vieți).
Foucault scria că o navă e, pe rând, spațiu de luptă, de comerț sau de plăcere, în care oameni și obiecte din lumi diferite se separă de timpurile din care vin. De altfel, se poate spune asta despre orice teritoriu temporar locuit de oameni (în care aceștia au ajuns de bunăvoie sau nu).
Am explorat aceste perspective în proiectele poetice la care am lucrat în ultima vreme, dinamica sau codependența dintre teritoriu / spațiu, om și timpul în care trăiește / a trăit. Și, chiar în aceste vremuri, în zonele greu accesibile din anumite zone de pe glob, distanțele se măsoară în timp.
Am discutat cu navigatori din zone diferite, iar un numitor comun a fost că, pentru majoritatea, nava este o închisoare, un spațiu din care ar evada dacă ar avea ocazia, imediat ce ar ajunge pe uscat. Am aflat că resimțeau o separare intensă, atât la nivel fizic, cât și psiho-emoțional. Luau cu ei, ca într-o capsulă, acel „acasă” lăsat în urmă, pentru a face față voiajelor lungi, chiar dacă în prezent comunicarea cu familia este mult mai facilă decât era în trecut.
Se simțeau captivi într-un horror vacui, într-o lume guvernată de reguli foarte stricte și metode de constrângere, ierarhii clare, create pentru a se evita incidentele la bord, dar și supuși unei alienări continue, cu prietenii care apăreau și dispăreau în ritmul în care se schimbau echipajele. Bombardați de culturi multiple, idei și experiențe diferite. Menționau că în perioada tinereții era un alt ritm de viață și se asimilau mai ușor aceste schimbări, dar, în timp, organismul și psihicul le cereau stabilitatea, pământul și locurile familiare.
Ca să-l citez pe unul dintre navigatorii cu care am dialogat: „Mereu am spus că cea mai bună zi este cea în care plec de pe navă. Când o văd cum se îndepărtează, cu zgomotul ăla de motor pe care îl știu pe de rost, simt cum se rupe ceva din mine și, în același timp, se relaxează. Încetează presiunea. E ca și cum corpul își ia înapoi spațiul lui normal.” (Iulian Popa, IT Manager – Disney Destiny, Wish Class, Disney Cruise Line.
Și, cu trecerea timpului, corpurile navigatorilor se contopesc cu mediul, cu schimbările, fără să li se mai pară că separarea e nenaturală. Ar putea pluti în derivă, izolați de ce se întâmplă în afară, timp de câteva luni.
„Când lucrezi pe mare, corpul tău se adaptează la ritmul mării, iar adesea reacționează «înaintea» unei mișcări provocate de valuri, pur și simplu în anticiparea automată a reacției navei la val. De asemenea, începi să dezvolți un simț al mișcării relative între direcția de mers și destinație, ceea ce înseamnă că «simți» micile modificări de direcție și de viteză ale navei”, mi-a spus Peter K. Petersen, marinar danez experimentat, calificat ca marinar de gradul I și șef de echipaj, cu studii aprofundate despre operațiunile maritime internaționale și mediile de lucru de la bord.
În urma tuturor acestor povești și istorii personale rămân urme, unele mai bine îngropate, altele pe cale de dispariție.
În zona afotică, sub 200 de metri adâncime, lumina soarelui dispare complet, iar zăpada marină cade de la suprafață. Acolo, mediul ostil și lipsa resurselor devin înspăimântătoare.
Dar, pentru cercetători, spațiile acestea sunt relevante, mai ales atunci când caută semne ale trecutului. Datorită lipsei luminii, curenților slabi și presiunii mari din astfel de zone afotice, epavele antice sau moderne se pot păstra uneori într-o stare de conservare mult mai bună decât în apele de suprafață. Gert Normann Andersen, fondatorul și directorul Sea War Museum Jutland din Danemarca, mi-a spus: „Cele mai multe epave dispar complet în timp. Toate rămășițele umane dispar foarte repede în mare. Numai în anumite tipuri de sedimente marine, oasele pot fi conservate. Le tratăm cu respect și le lăsăm acolo unde sunt. Dacă sunt găsite într-o epavă pe care o excavăm pentru muzee, rămășițele sunt aduse la suprafață și reînhumate într-un cimitir.”
Sunt multe legături între spații, între vieți, între evoluția acestora și ce se întâmplă apoi, când, „într-un sol favorabil, scheletul plutește intact prin milenii”. Și, uneori, e suficient să ne uităm la dunele aflate în zona de coastă a Mării Nordului, numite Dødemandsbjerge (munții celor dispăruți), unde au fost îngropate corpurile celor înecați, aduse de ape la țărm.
Ai simțit că aceste rezidențe sau granturi de mobilitate ți-au depășit așteptările?
Încă de la începutul navigației, marinarii își tatuau pe corp găini în cuști de lemn. Credeau în puterea și proprietățile lor – „În vremurile de demult, găinile erau transportate în cuști de lemn pe corăbii, iar marinarii le căutau pentru a le folosi ca dispozitive de plutire când vasul se scufunda.” (Peter K. Petersen: marinar danez experimentat, calificat ca marinar de gradul I și șef de echipaj, cu studii aprofundate despre operațiunile maritime internaționale și mediile de lucru de la bord.)
Aș spune că ori de câte ori simt că mă „scufund”, o rezidență ar putea fi salvatoare. Fără aceste rezidențe, nu aș fi aflat că frumusețea navigației (și a călătoriilor) este de a te lăsa purtat undeva de vânt – și de a simți vântul prin materialul ambarcațiunii. Nu ar fi existat cărțile (mele) care au luat naștere din interacțiunea cu alți artiști, alte limbaje și spații.
Textele tale poetice pun în dialog limbajul vorbit cu cel gestual, se concentrează asupra corpului și deschid spații neobișnuite. Ele depășesc granițele și se inspiră din texte importante din literatura universală și de specialitate. În unele pasaje, sună ca niște instrucțiuni poetice pentru un performance. Așa a descris poezia ta juriul rezidenței din Graz. Cât de mult îți dorești ca auditoriul să facă parte din acest performance? Crezi că ar avea nevoie de o anumită pregătire?
Atunci când te îndepărtezi de teritoriile cunoscute, îți asumi o anumită dezrădăcinare, o pierdere a controlului asupra ambientului și a cadrului de stabilitate (familială, emoțională). Nu te pregătește nimeni pentru ceea ce se va întâmpla cu tine într-un mediu nou. Ai la dispoziție puține opțiuni, iar cele de tip fight or flight nu sunt benefice. Ți se pot modifica multe comportamente și poți învăța cum să te adaptezi rapid și eficient, pentru că timpul se simte diferit în aceste contexte. Poate că atunci când te lași modelat de ceea ce îți oferă noul spațiu, scrisul însuși reușește să exprime aceste variații și cuprinderi.
Mi-aș dori ca publicul să poată interacționa cât mai mult cu un text, ar fi ideal să fim cu toții „un spațiu plutitor, un loc fără loc”.
Fregata Jylland, Ebeltoft © arhiva personală
