Ruinurbo

Rămâne un adevăr universal valabil că nivelul de sălbăticie al unui oraș se măsoară după frecvența măcelăriilor și caselor funerare.

La periferia orașului Ruinurbo, cu vedere spre o stâncă golașă a cărei bază semăna cu o măsea, acoperită la creștet de brazi, jnepeni și pini, se găsea căminul pentru vârstnici Senectus. Cu o curte spațioasă, un pavilion și un scuar asfaltat care se împărțea între bănci de recreere și o parcare, instituția era râvnită, lista de așteptare lungă, iar locurile puține. Lumea întreagă se desfășura ca o afacere, până la ultima verigă.

Jeepul închiriat de Giov aștepta în fața blocului din Fundejo, cu roțile atinse de foiala furnicilor și capota lovită de bondarii amețiți ai începutului de aprilie. De dimineață, Rosalia trebăluia prin preajma lui Dolores; își făceau amândouă de lucru, implicându‑se în mutatul bagajelor din camera Eleorei pe hol, unde frigiderul, masa de televizor, televizorul, fierbătorul de ceai proaspăt cumpărat, mostre din zăcăminte de minereuri și covorul așteptau asemeni jeepului, impasibile, fiindu‑le totuna ce locuri vor vizita sau unde își vor duce existența mai departe. Rosalia a pregătit micul dejun, iar bunica Eleora, dormind mai mult decât în oricare altă noapte, ca într‑o ripostă la adresa trezirii, a căpătat forțe vechi și o înfățișare resuscitată. Smocurile de păr vopsite în castaniul sprâncenelor fuseseră integrate sub calota perucii fixate de scalp cu bandă elastică și curelușe de ajustare. Îngrijitoarea a îmbrăcat‑o cu o pereche de blugi, șosete noi, maiou dantelat (să nu mă vadă asistentele de la cămin ca pe o relicvă – pe mine, profesoară de‑o eternitate), i‑a trecut mânecile scurte ale unei bluze cu pernițe la umeri și guler brodat prin brațele de diametrul ramurilor, iar nepoata i‑a oferit aparatul auditiv și proteza dentară, apoi i‑a creionat buzele – care își recăpătaseră demnitatea datorită postamentului gingival al dinților – cu rujul de culoarea vinetei, asortat cu unghiile proaspăt lăcuite. La final, a apăsat pe pulverizatorul parfumului de lăcrămioare.

Resuscitarea este totul.

Dolores (ce facem, ce se întâmplă?), având nările unse cu trei straturi de Tiger Balm, adulmeca taina unei dureri puternic vascularizate, ca un adio de abator. Bunica Eleora părea orientată spre culoarul de restricție, luată protocolar din sălașul fermei lumești și îndreptată omenos spre un alt soi de veșnicie sau doar către o poartă de trecere. Nepoata a privit din marsupiul bentoscopului salcia de la geamul din bucătărie ce își electrifica ramurile cu mugurași în mișcări de împotrivire, de parcă ar fi fost cuprinsă de o nevroză mută. I‑a scos lanțul de argint peste gulerul brodat, a aliniat cu delicatețe cheița emailată în verde, potcoava de cal și buburuza cu elitre ruginii. Tot arsenalul de bijuterii al bunicii era pus în funcțiune estetică, inclusiv inelul și brățara cu ametist.

Eleora a ieșit din bloc fără să se uite înapoi, lăsând în urmă nostalgia cuibului; mergea sprijinită de Rosalia și Dolores, în pași de cununie, spre altarul mașinii, al cărei motor huruia înfundat. De pe cer, soarele Fundejoului îi privea pe toți, reținut, scânteietor. Îngrijitoarea și‑a luat la revedere cu o îmbrățișare și un fluturat de mână, ascunzându‑și presiunea din ochii migdalați în spatele unui rictus de încurajare. Urma să aștepte transportul de mobilă, iar pe urmă să plece acasă. Mama Malina supraveghea de la locul de muncă umorile situației, așteptând notificări de la Dolores.

De pe scaunul șoferului, Giov a dat drumul la radio. Se anunța continuarea foametei, a uciderilor și a migrației forțate dintr‑o țară a Umaniei Inferior, datorate unui război civil pornit în timpul Ramadanului. A zâmbit încurcat, a schimbat pe muzică pop, apoi și‑a reperat iubita în oglinda retrovizoare, cu transparența vederii dicromatice. Fără să tresară, ca o regizoare, Dolores privea prin ceața minții tresăririle Eleorei, care stătea ghemuită pe bancheta din spate; îi sorbea pe furiș ochii verzi, de oțel reînviat, agerimea întreținută de eleganța autoturismului și a GPS‑ului, de prezența lui Giov cel tânăr, de puterea de înaintare pe șosea, în trilurile melodiilor laice, ca și când aceste tușe ar fi menținut‑o într‑un perpetuum mobile.

Resuscitarea este totul.

În mai puțin de o oră au intrat în Ruinurbo și i‑au traversat viscerele – clădiri ciobite, carmangerii cu porci caricaturizați pe fațade, ziduri crăpate, grămezi de cruci în fața vitrinelor cu îngerași – până au ajuns la cealaltă margine a localității, unde stânca le‑a venit în întâmpinare. Au trecut de poarta mare din lemn gravat cu lalele, păuni și alte ornamente, a cărei grindă frontală cu acoperiș din șipci paralele semnala o nouă lume. Eleorei i se alocase o cameră la etajul unu, care, împreună cu parterul, erau destinate persoanelor aflate în deplinătatea facultăților mentale. Al treilea etaj, mai aproape de cer, era locuit de vârstnicii cu demență. Un labrador alături de o femelă Beagle – mascotele canine ale azilului – s‑au apropiat în hămăieli de mașina parcată. Câteva bătrâne, cu mâinile arcuite pe bastoane, priveau scena de pe o bancă.

Puterea soarelui din Ruinurbo crescuse, era miezul zilei, iar vrăbiile ciripeau ca în parc, în timp ce alte furnici se foiau pe lângă roți și alți bondari se loveau, în amețeala lor, de capotă. Au trecut de recepție, de cantina care răspândea miros de carne gătită și de asistentele fâșnețe în costume de bumbac, angajate într‑un slalom printre cărucioare.

Fiecare cameră găzduia două suflete. Camera Z, aflată la capătul unui coridor lung, era destinată Eleorei. Cu ceafa înțepenită, Dolores a condus‑o împreună cu Giov spre patul de o persoană așezat lângă fereastră. De pe celălalt pat, aflat în prelungirea primului și delimitat vag de o perdea montată pe șine, a răsărit o pereche de ochi mari, verzi, cu pupilele ațintite asupra noului musafir și a forfotei stârnite. Femeia a luat marginea păturii cu care era învelită în mâini și a strâns‑o puternic. Degetele îi erau grăsuțe, ușor curbate, ca niște pernițe de pisică alăturate în grabă. A clipit, rămânând într‑o tăcere curioasă, după ce și‑a murmurat cu efort numele din vârful unor buze subțiri: Mar‑ce‑la. Era întunecos acolo, în ungherul de lângă ușă, ca într‑o văgăună. Marcela părea să fie pedepsită de astrul scânteietor al cerului sau poate că ea voia să rupă contactul, deși, cum stătea sprijinită de speteaza patului, putea privi atât fereastra, cât și restul camerei.

Locul în sine era spațios, avea dulap de haine, masă de bucătărie acoperită de milieuri rustice, glastră cu magnolii din plastic și o baie împărțită cu încăperea vecină. Oamenii cu mobila au sosit, iar Giov li s‑a alăturat. Tot el a aranjat televizorul și l‑a pornit la rugămintea Eleorei. Dolores a deschis larg fereastra care dădea spre un garaj, un teren cu iarbă și o stivă de copaci tăiați. În scurta ei inspecție, a surprins femela de Beagle țopăind jucăuș lângă un trunchi. Potaia albă se ținea după ea. Din depărtare, s‑a auzit glasul unui pițigoi. A mângâiat cerceveaua din lemn de brad a ferestrei și a inspirat adânc, deși pieptul nu i s‑a umplut satisfăcător, ca și când frământările ar fi ridicat ziduri strâmte în jurul țesutului pulmonar. Le‑a dat îngrijitoarelor hainele, papucii de casă și lenjeria ca să le facă inventarul și să le pună eticheta de aparținător.

– Vă rog…

Dolores a recunoscut vocea fonfăită, dar în frenezia acomodării, se concentra pe ce avea de făcut. Durerea de cap creștea gradat și îi cuprindea tâmplele.

Dolores a coborât privirea pe podeaua din linoleum. S‑a gândit că se afla în fața unui posibil conflict de interese chiar din prima zi. Eleora era o persoană sociabilă, dar capricioasă, iar sonorul dat aproape la maxim al televizorului reprezenta una din binecuvântările rămase în viața ei, cu vocile crainicilor care turuiau neîncetat pulsul nesănătos al lumii.

A luat telecomanda și a împins cu putere degetul în butonul cauciucat. A dat sonorul aproape la minim. A izbit‑o un val de furie. Adevărul era că Marcela îi devenise antipatică precum o gheruță de cucuvea.

Soarele își plimba razele pe peretele galben de care era lipit patul Eleorei. Dolores a pus icoana Fecioarei Maria, încadrată de catifea bleumarin, pe noptiera cu roți mobile și colțuri rotunjite. Lângă ea, a așezat un ceas deșteptător – un cadran mare, alb, cu orele gros conturate care să‑i arate bunicii timpul. Ceasul retro, din metal negru, avea deasupra cadranului doi clopoței, între care, lipit de unul din ei, era un ciocănel gata de mișcare. Știa însă că nu v‑a mai fi folosit vreodată. A vârât o parte din medicamente, ochelarii de vedere și revistele cu rebus în sertar, apoi a adăugat o pungă cu chipsuri și una cu alune. Așezată pe pat, bunica își legăna picioarele și își privea nepoata ca un copil în așteptare.

Acest proces de dislocare o ciuntea pe Dolores, de parcă ei înseși i se tăiase rădăcina pivotantă, cea responsabilă de ancorarea solidă în străfundurile pământului, deși spera să‑i rămână, în schimb, una laterală, o ramificație din axa principală, să‑și revină după aceste încercări când avea să plece înapoi în Fundejo doar cu iubitul ei. Miza pe regenerarea bucății retezate în maniera unui axolot concentrat pe propria‑i conservare. Toate sunetele din jur, inclusiv agitația lui Giov și gâfâiala Marcelei, păreau să‑i întețească nervozitatea. A privit în cele din urmă fața senină a bunicii, calmă, aparent împăcată cu noua rezoluție; și totuși, a înțeles că o frustrare enigmatică forfotea în trupul îmbătrânit, ca un fir de altă culoare însăilat cu migală în țesătura principală – camuflat, dar prezent –, distorsionând acuratețea compoziției la o analiză detaliată.

Cărucioarele cu hrană ajunseră și în camera Z, farfuriile zdrăngăneau, iar din supe se ridica abur. I‑a trecut prin minte că ei nu‑și luaseră nimic de mâncare. Una din îngrijitoare a apăsat butonul lateral de pe patul Marcelei ca să‑i înalțe speteaza, a apucat‑o de subsuori și a ridicat‑o ca pe un sac de cartofi. Firele de păr negre, lânoase, amestecate cu cele albe erau prinse la spate într‑o coadă de șobolan. Marcela a aruncat în jur o privire absentă și s‑a pus pe sorbit din farfuria așezată pe placa glisantă a noptierei. Dolores i‑a privit picioarele cu osatura sinuoasă, retrasă, de care nu se mai putea folosi, și scutecul scos la vedere de cămașa de noapte trasă într‑o parte, mai sus de coapsă. A aflat că era cu un deceniu mai tânără ca Eleora, tot fostă profesoară – predase limba acelei regiuni din Umania Inferior.

Capul îi zvâcnea și durerea i se preschimbase în migrenă. A luat din portmoneu singurul analgezic pe care îl avea la îndemână, rușinată de slăbiciunea corpului, apoi a ajutat‑o pe bunica să vină la masă. Eleora a împins‑o însă pe Dolores la o parte și a făcut pași într‑un ritm care se voia sprinten, fără poticniri, cu brațele ridicate teatral și cu degetele desfăcute, ca și cum încerca să‑și țină echilibrul pe o frânghie de circ. Marcela îi urmărea mersul cu invidie.

Clinchetele se desfășurau în paralel, uneori în tandem, iar Giov s‑a așezat pe scaun și a început cu trosnitul gleznelor. A întrebat‑o pe Dolores dacă să cumpere ceva pentru stomacul lor, dar în acea zonă nu era niciun magazin, doar case, șoseaua și stânca. Dolores s‑a apucat să aranjeze cele douăsprezece mostre de minereuri în raftul vitrat al comodei. Le scotea din învelitoare cu impresia că minereurile deveniseră niște impostoare, că se dedublaseră și, de fapt, cele reale rămăseseră dincolo. Fruntea îi frigea acum cu aceeași intensitate ca atunci când, în apartamentul din Fundejo, luase pietrele din vitrină și le reanimase luciul sub un jet puternic de apă, după ce pregătirile de plecare începuseră, câte un pic zi de zi, ca niște semne premonitorii de menstruație. Hainele se triaseră (vesta cu broșa de bondar, da, pantalonii maronii, nu, acum îmi sunt prea mari, nu vedeți și voi?), umerașele, icoanele (pe Isus cel răstignit nu‑l iau, am ajuns eu unul, maica Domnului pe foiță de argint, da, va fi mereu cu mine), tacâmurile și lenjeria.

După‑amiază, Dolores și Giov au ieșit în curtea căminului pentru un moment de respiro. Seara aveau să plece cu jeepul acasă, după ce îi vor fi urat Eleorei noapte bună. Soarele nu‑i lăsase baltă, continua să arunce săgeți calde. Iubitul a revenit la intrarea din lemn și a descoperit un soare și o lună în fază crescătoare pe unul din canaturile încrustate ale porții mici. În mintea lui Dolores s‑a întipărit imaginea mulțimii de bătrâni ieșiți la aer, ca într‑o animație generată de IA, cu un prompt în care cuvintele cheie ar fi fost „senectute” și „parc victorian”. Un Cthulhu părea că își poziționase tentaculele feței de‑a lungul creierului ei, sorbindu‑i dramul de armonie rămas ca s‑o arunce cu forță în coșmar.

Întorcându‑se în camera Z, Dolores s‑a lăsat pe podea de durere, cu ceafa sprijinită de șezutul scaunului. Privea pieziș când la legănatul gambelor bunicii, când la antipatia mută a Marcelei, când la îngrijorarea lui Giov, care s‑a repezit după asistente. Personalul medical de aici nu era destinat celor tineri, aici tinerii trebuiau să dea dovadă de vigoare, problemele gravitau în jurul celorlalți, ai celor țintuiți lângă noptierele cu roți mobile și colțuri rotunjite.

– Nu vreți să vă punem pe un pat să vă odihniți un pic? a zise o asistentă, după ce a năvălit în cameră cu un pahar de apă și o fiolă de algocalmin.

– Rămân aici, nu mă mișc nicăieri, a răspuns Dolores cu fălcile încleștate.

A rupt gâtul fiolei și a luat câteva înghițituri de apă. Elementele realității s‑au redus la senzația de rece a linoleumului, în vizorul celor două perechi de ochi verzi, care o aținteau din unghiuri simetrice, pe când iubitul lua guri de aer lângă astrele încrustate în lemn. Giov intra din când în când în camera Z cu buzele tremurânde și fața roșie. Atunci, Dolores ridica mâna și o flutura rapid, de parcă alunga o muscă supărătoare, iar iubitul se făcea nevăzut.

Spre seară, a ridicat‑o pe Dolores de pe podea, care își ținea pleoapele închise și nu‑și putea imagina propria reziliență pe drumul de întoarcere, prin agitația curbelor și a frânelor. Dacă nu se forța să plece, ar fi înnoptat în azil, iar gândul acesta o înfricoșa. S‑a urnit cu greu și a făcut pași pe coridor, spre lift, pe drumul asfaltat până la bancheta din spate a mașinii. Giov a porni motorul.

Cu cât Dolores se depărta de rădăcina tăiată, cu atât Cthulhu se dovedea mai nemilos, punându‑și greutatea trupului pe capul ei, instruind alți monștri să se vâre în măruntaiele ei, să se zvârcolească, în vreme ce bunica rămăsese dislocată acolo; trebuia să întoarcă, s‑o ia cu ei, să refacă acel perpetuum mobile cu soarele de‑a doua zi, cel din Fundejo, printre bondarii și furnicile de acolo, cele aievea, sau în casă, lângă vitrina minereurilor nededublate; a deschis ochii ca o fantă îngustă, felinarele fugeau în revers, urmate de case, albia drumului cu praf și buruieni, curbe, arbuști înfrunziți, borne kilometrice cărora nu le putea desluși numărul. Ea însăși să afla într‑o stare de eternitate grețoasă, într‑un doliu prematur, fără să poată respira normal – felinare, case, albii, curbe, arbuști, borne, felinare, case, albii, curbe, arbuști, borne…

– Oprește! a strigat ea.

Giov s‑a supus imediat, a frânat puternic, Dolores a împins portiera cu o smucitură și a ieșit afară. Primul jet de vomă a fost urmat de al doilea și de al treilea, apoi de spasme fără conținut. Și lacrimi. Când a reușit să deschidă larg ochii, a văzut în fața lor, luminat de farurile autoturismului, indicatorul rutier pe care scria cu litere mari: FUNDEJO.

Ruinurbo este un capitol din romanul inedit Laborator experimental al începutului lumii.