Încep cu un autodenunț public. În 2016 am votat-o pe Gabriela Firea la Primăria Capitalei, doar pentru că era femeie. Dar am o explicație pentru gestul meu: eram disperată. Îmi doream cu orice preț ca o femeie să ajungă într-o funcție publică de asemenea anvergură. Și, sincer, mi-am pus multe speranțe în ea. Din nefericire, entuziasmul față de primărița Gabi Firea mi-a scăzut rapid și drastic. După numai câteva luni de mandat, mi-am dat seama că nu este deloc suficient faptul că e femeie. Îi lipseau multe abilități pentru a face performanță. A fost o lovitură urâtă pentru orgoliul meu de feministă. În luna noiembrie a aceluiași an, am plâns ca un copil când Hillary Clinton a pierdut președinția Statelor Unite în fața lui Donald Trump. Dacă nici în americani nu mai poți avea speranță să aducă schimbarea în lume, sincer, totul e pierdut. Ei bine, soarta nu a fost deloc blândă cu feminismul meu.
În perioada respectivă, eram într-un moment de vârf al activismului meu feminist. Munceam de peste 10 ani într-o instituție publică responsabilă de setarea cadrului legal și a politicilor publice în două domenii fundamentale pentru lupta feministă: egalitatea de șanse între femei și bărbați și combaterea violenței domestice. Visam la cote de gen pentru alegerile parlamentare, la un procent național de peste 40% femei în funcții de primar, la o asumare politică a gender mainstreaming-ului ca politică publică națională, la măsuri mult mai dure pentru agresorii domestici, la implementarea unor măsuri integrate de urgență pentru victimele violului. Și, de ce nu, visam la o femeie în cea mai înaltă funcție în stat.
Vorba ceea, ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple! În 2019 a venit rândul României să aibă pe liste o candidată la președinție, pe Viorica Dăncilă. Era evident că zeița feminismului mă punea iar la încercare. De fapt, de data asta cred că mă lua la mișto. Firește că n-am votat-o pe Dăncilă. Până la urmă, votul e o responsabilitate serioasă.
Anii au trecut, am schimbat vreo două joburi și feminismul meu a început să-și piardă din strălucire. România încă nu are cote de gen pentru alegerile parlamentare. Nu pentru că au lipsit inițiativele, ci, mai degrabă, pentru că a lipsit interesul politic. Procentul femeilor din Parlament abia dacă trece de 20% la fiecare legislatură. Țara e în criză economică, avem o rată a inflației mare și un procent de îndatorare externă de speriat. Cine mama dracului mai are chef de gender mainstreaming? Slavă zeiței că în materie de protecție a victimelor violenței domestice am făcut câteva progrese. Avem acum în legislație ordinul de protecție provizoriu, a mai crescut numărul de adăposturi pentru victime, din ce în ce mai multă lume cunoaște și folosește numărul de urgență pentru semnalarea situațiilor de violență împotriva femeilor (0 800 500 333). Se implementează și brățările electronice pentru agresori. Ce-i drept, mult, mult prea puțin față de cât este nevoie. Dar asta e, zeița îți dă, însă nu-ți bagă și-n traistă. Cât despre fantezia de a avea o femeie președinte, anul trecut am mai băgat o fisă și am votat-o pe Elena Lasconi. Stați liniștiți, nu am făcut-o din feminism. Am fost ceva de genul „să fie bine ca să nu fie rău“.
Azi nu știu în ce relații sunt cu zeița feminismului. Nu m-aș mira deloc dacă m-a abandonat. Ca orice divinitate care se respectă, e foarte capricioasă. Până la urmă, și-a făcut datoria și mi-a oferit multe oportunități să-mi dovedesc loialitatea. E treaba mea dacă m-am lăsat bântuită mai mult de gândul rațiunii. E drept, din când în când mă mai lovește duhul feminismului și aprind o lumânare la altar. Doar că acum nu mă mai rog pentru mine. Aș vrea ca zeița să-i ofere protecție fiicei mele. Are 18 ani și, sincer, are mare nevoie de ajutor. Într-o lume dominată aproape în totalitate de social media, să-ți cauți drum în viață ca tânără femeie este o provocare imensă. Totul în jur se schimbă foarte rapid, iar orice moment banal se trăiește la intensitate maximă. Dacă nu-ți găsești o ancoră de încredere, anxietatea îți poate răpi călătoria spre sine. Solidaritatea feminină este busola de care ea are nevoie ca să navigheze printre probleme precum depresia și violența în mediul online, căutarea și explorarea identității, protecția față de orice formă de abuz și, mai ales, păstrarea sănătății mintale. Nu știu dacă noi, femeile, ne naștem cu instinctul de suroritate sau trebuie să ni-l cultivăm de-a lungul vieții. Dar cred cu tărie că avem mare nevoie de compania celor ca noi pentru a ne simți în siguranță.
