azi m-am gândit la napolitane
și l-am iubit pe mihai
pe motocicletă închideam ochii
și îmi imaginam cum intră puternic
în mine
mă țineam mai strâns de el sau de cordeluța de piele
nu mai știam
furnicături în stomac
vântul
soarele
mângâieri blânde
nu mai știam
unde începe
și unde se termină
înăuntrul meu
dorința dulce și tare
când trecem pe lângă fabrica alka
și eu tot cu ochii închiși
simt mirosul napolitanelor
și îmi imaginez straturile de cacao
printre foile de napolitană
cum suntem și noi împreună
atât de aproape
între noi
doar căldura
seara
când dormim înveliți
și pentru prima dată
nu a trebuit să mai aleg nimic
nici direcția
nici viteza
doar cât de tare
mă țin de el
când traversăm străulești
la cascada ialomiței
la 2000 de metri altitudine
ți-am strigat numele
cât am putut de tare
și s-a auzit mult timp
traversând mai departe
ne ținem de mână
unde traseul ne permite
unde nu
echilibru în fiecare piatră
locul acela
în care ajungem amândoi
marina abramović și iubitul ei ulay
memoria asta
care schimbă relieful
memoria asta
care se tasează
ca pâinea
în rucsac
brânza lipită
de folie
urcând
m-am gândit
la energie
la cât trebuie
să-mi folosesc corpul
să pot formula
gândul ăsta despre tine
e doar atât
dimineața asta nucleu
genunchii juliți
respirația
dragostea
vacile
care apăreau din când în când
din ce în ce
mai departe
only lovers left alive
la început
totul se strânge
ca materia
două particule
care continuă
aceeași explozie
atât de aproape
încât distanța dintre ele
începe
să producă lumină
noaptea cu tine
în tresor
fierul
betonul
cablurile
transpirația
muzica
lumina roșie
apa curgătoare
schimbând forma pietrelor
în mișcare
noaptea
ca miezul unei pâini
împingând
foarte încet
această imagine
în transformare
două particule
continuând
aceeași explozie
ne țineam de mână
spunând tatăl nostru
ne gândeam
la dragoste
la sex
la rugăciune
la felul
aproape imperceptibil
în care toate lucrurile
își găseau
din nou
echilibrul
apa
prin alge
lumina
prin frunze
mirosul de pământ
după ploaie
norii
coborând
peste livadă
o foame blândă
în drumul
spre casă
noi
unul
prin celălalt
acel
ceva nevăzut
ținându-ne împreună
cum drojdia
aluatul
